Imensul și vanitosul Mircea Lucescu

Marele antrenor a dat în Gazetă un interviu memorabil, față de care istoria fotbalului e datoare cu câteva precizări

Discuția de 7 ore dintre Dan Udrea și Remus Răureanu, pe de o parte, și Mircea Lucescu, de cealaltă, a produs un interviu consistent și spectaculos. Îi invidiez amical pe colegii mei pentru arta de a-l face pe nea Mircea să stea de vorbă atât de pe îndelete. O poveste de acum trei decenii, spre patru, fascinantă în fiecare silabă a ei.

Un gigant al antrenoratului

Mircea Lucescu nu e mare, e imens. Ca jucător a fost foarte bun și în mod cert că dacă granițele României comuniste n-ar fi fost ferecate, un astfel de fotbalist ar fi jucat în Occident, la nivelul cel mai înalt. Nu doar el, ci și alți colegi din generațiile anilor ’70-’80.

Ca antrenor, Il Luce face parte din cvartetul de aur, alături de Kovacs, Ienei și Iordănescu, având avantajul față de ceilalți trei de a fi fost un creator de echipe. Corvinul, naționala ’82-’86, Dinamo ’88-’90, Brescia ’92-’94, Rapid ’97-’99, Beșiktaș, Șahtior mai bine de un deceniu. Mai puțin Galata, unde a preluat o câștigătoare proaspătă de Cupa UEFA, dar a reușit imediat victoria cu Real în Supercupă, apoi un traseu până în „sferturile” C.L. Dovadă că a fost nu doar un creator, ci și un priceput continuator.

Binele învinge mereu

De peste patru decenii Mircea Lucescu creează și câștigă, și tot de atunci povestește despre piedicile pe care le-a avut mereu în cale. Precum în basme, mereu între munca sa și linia orizontului marelui succes s-a interpus câte ceva sau câte cineva. Piedici malefice, firește. Dar cum poveștile sunt mereu frumoase, mai de fiecare dată binele a învins. Și chiar când a fost înfrânt, s-a găsit ceva măreț, uneori melodramatic, epocal, menit să ofere veșnicie momentului. De pildă, sărutarea părintească pe fruntea lui Răzvan, atunci când Rapidul fiului a învins Șahtiorul tatălui.

Drumeagurile interviului de șapte ore n-au fost întotdeauna line. Concluzia acestui război Steaua-Dinamo după decenii e trasă abrupt de Micea Lucescu. „Mereu se greșea împotriva noastră”. Fiind la Dinamo, nu că nu putea să spună altceva, dar era și greu să aibă altă impresie. În interior, ești mereu subiectiv. E de înțeles. Mai puțin de înțeles sunt niște fapte care fie că nu s-au petrecut chiar așa cum le povestește nea Mircea, fie, în lipsă de martori, e măcar greu de crezut să fi avut loc așa cum au fost relatate.

Golul lui Balint

S-a vorbit amplu despre acel Steaua-Dinamo 2-1 din martie 1989, cu Vaișcovici și Cămătaru eliminați. Ion Crăciunescu, arbitrul de-atunci, a spus de zeci de ori public că regretă eliminarea lui Cami, despre care uitase că are galben și a apucat să-i mai arate unul fiindcă a împins mingea un pic mai încolo. Să zicem că pe-asta am lămurit-o și nici Lucescu nu contestă eliminările. Dar spune că arbitrul a prelungit meciul până prin minutul 96, când Balint a dat golul victoriei. N-a fost așa. Balint marchează în minutul 87, adică 86 și ceva după cronometru. Se reia meciul, se mai joacă apoi vreo patru minute, iar dinamoviștii, în 8 oameni de câmp, nu prea mai au mingea.

Soarele de la Craiova

Ieșim din sfera Stelei, pentru că nu stabilim aici cine a fost mai favorizată. Ambele au fost. Mergem la Craiova, în 5 noiembrie 1989, când Dinamo pierdea cu 1-0. Lucescu spune că s-a făcut tot posibilul ca ai săi să piardă la masa verde. Spunându-li-se că nu se poate decola din București, unde era soare, din cauza ceții de la Craiova. Și că după ce au ajuns cu autocarul în Bănie, au găsit soare și timp frumos. N-a fost deloc așa. Eram la meci, am trudit din greu pentru un bilet la speculă pe coronamentul tribunei a doua. Toată dimineața la Craiova a fost ceață, urât, umed. În timpul meciului, la fel, iar spre final, când deja se apropia înserarea, abia se mai vedea. Dacă zicea că oltenii n-au fost tocmai fair-play și că după ce-au dat gol au gonit copiii de mingi de pe pistă, avea dreptate. După o minge s-a dus chiar Răducioiu, a alunecat rău pe beton, iar după ce s-a ridicat, un jucător oltean i-a pus o piedică urâtă, acolo, în afara terenului, și în mod normal olteanul trebuia eliminat.

Ghetele de aur, Victoria, Moreni

Trofeele de lideri ai marcatorilor europeni dobândite de Cămătaru (1987) și Mateuț (1989) sunt interpretate de Lucescu drept rezultante ale unui sistem social strâmb (asta așa e!), care urmărea salvarea de la retrogradare a echipelor muncitorești. La Galați s-a terminat 3-3 pentru că Dăscălescu dorea să-i scape pe localnici, iar Cami n-a avut încotro și a dat trei goluri. La fel în Giulești (4-3 pentru Rapid, triplă Cami), când totul a fost o ofrandă pentru proletariatul vișiniu.

Victoria și Flacăra Moreni sunt zugrăvite, pe bună dreptate, ca niște capricii ale unor generali, ca niște structuri care au dăunat fotbalului. Corect. Dar a spune că Victoria își dădea viața pe teren cu Dinamo e cam mult. E adevărat, au fost trei remize în meciurile directe, dar una dintre ele e un 4-4 istoric, în mai 1987, cu 4 goluri Cămătaru, practic startul marelui atacant către Gheata de Aur. Să mai adăugăm doar că trei ani la rând (1987, 1988, 1989), în semifinalele Cupei s-au calificat Steaua, Dinamo și Victoria. De fiecare dată, în penultimul act Dinamo cădea cu Victoria, iar Steaua cu cine se mai nimerea în cvartet. În ordinea anilor, Steagul Roșu în ’87, Sportul în ’88, Rapid în ’89.

Valentin și Berlusconi

Povestește nea Mircea că relația cu Valentin Ceaușescu, la început foarte bună, s-a deteriorat după instalarea sa la Dinamo. Nimic mai firesc. Și mai povestește că într-un război psihologic, înaintea meciurilor Stelei, Valentin mergea și dădea mâna cu toți jucătorii adverși, pentru a le pune acestora în cârcă o povară psihică. E posibil ca fiul lui Ceaușescu să fi procedat așa, dar e greu de crezut că-l plagia pe Berlusconi. E neverosimil că rafinatul Berlusconi, ediție optzeci și ceva, chiar dacă încă era departe de a deveni premier, se posta în acei ani în gura tunelului pentru a bate cuba cu adversarii. Avea deja imperiul media, Fininvestul, și probabil alte preocupări decât strângerile de mână cu fundașii lui Como sau mijlocașii lui Lecce.

Piedica lui Moggi

Ducându-se cu povestea și în prodigioasa sa felie de carieră din Italia, Lucescu ne spune că Brescia a picat în acel an 1993 și fiindcă Moggi îi punea piedici, nutrind să le salveze pe Napoli și Roma. Și asta e greu de crezut. Cum să vrei să salvezi niște rivale istorice? Apoi, se știe cât iubește nordul industrializat al Italiei sudul atât de petrecăreț și de frivol!

Echipamentul monocolor

Toate acestea sunt amănunte, poate nesemnificative față de dimensiunea impozantă a carierei lui Mircea Lucescu. Dar ele fac parte din istorie și spuse de un personaj de anvergura lui nea Mircea riscă să se eternizeze sub această formă. Minutul 96 în loc de 87, soare în loc de ceață. Nimic în economia istoriei fotbalului, chițibușuri care-i deranjează pe cei care le-au trăit și le-au văzut a fi altfel.

În încheiere o poveste cu Mircea Lucescu, nescrisă în interviu. Era 8 septembrie 1999 și renumitul antrenor, proaspăt campion cu Rapidul (dar și mai proaspăt eliminat din Europa de Skonto Riga) comenta din Ghencea, cu Ionel Stoica, pentru TVR, meciul România-Portugalia 1-1. Imediat după imnuri, Ionel spune ceva de genul „în stânga ecranului, România, în galben complet”. Și imediat vine fraza fermă a colegului de comentariu: „Eu am propus pentru prima dată echipamentul monocolor la națională. Știți, înainte materialele erau proaste și din cauza transpirației ieșea vopseaua din șortul albastru pe tricoul galben”.

E fraza care-l definește pe Mircea Lucescu. Puternic, valoros, mereu învingător, dar și de-o vanitate pe măsură. Așa îl va reține istoria.

Momentul menționat este în video-ul de mai jos, între minutele 8:20 și 9:00

INTERVIURILE CU MIRCEA LUCESCU, EXCLUSIV GSP

• Episodul 1: Interviu eveniment cu Mircea Lucescu: „Craiova și naționala mea au dat tonul performanței în fotbal din anii ’80”
• Episodul 2: Pe cine vede Mircea Lucescu ca artizanul performanței din 1986: „Steaua? Boloni a organizat-o, Valentin a protejat-o”
• Episodul 3: Mircea Lucescu pune Craiova Maxima peste Steaua ’86: „A avut adversare tari! Nu Kuusysi, nu Vejle, nu Honved!” + o lecție de pe Netflix
• Episodul 4: Mircea Lucescu: „În ’90, lumea ținea cu Dinamo. O depășisem pe Steaua la popularitate”
• Episodul 5: Mircea Lucescu continuă războiul cu Steaua: „Eu îmi pun in palmares și Cupa din ‘88. O merit, e a mea!”
• Episodul 6: Cum era sabotat Mircea Lucescu de rivali în Divizia A: „Ienei era selecționer și dădea indicații adversarelor lui Dinamo! Nu inventez nimic” + ce a pățit în Bănie
• Episodul 7: Mircea Lucescu despre supremația Stelei în Europa: „De-asta Dinamo n-a putut repeta rezultatele lor! Atunci s-a destrămat totul”
• Episodul 8: Mircea Lucescu: „Performanțele de la Mondialul din ’94 sunt și ale mele!” + cum au fost blocați în țară Dobrin și Dumitrache