Postacul catalan și universal

Președintele Barcelonei a fost suspectat, după unii chiar dovedit, că ar fi recurs la ceea ce la noi se numesc, colocvial, dar inspirat, ”postaci”

Scandalul e cât casa, văpaia e greu de stins. Presa catalană a dat de mai multe fire care duc în aceeași direcție, către Josep Maria Bartomeu, președintele de 57 de ani al Barcelonei.

Tactici murdare
Pe scurt, acesta ar fi angajat, pentru un milion de euro, o firmă care să-i apere online imaginea și nu doar atât, să-i atace contracandidații la alegerile de anul viitor, dar să-i facă și mici servicii colaterale, cum ar fi atacarea unor vedete incomode, în frunte cu Messi, inclusiv cu referiri la familiile acestora, la viața lor privatã. Sigur că Barca, de fapt Bartomeu, a ieșit cu însuflețite comunicate de dezvinovățire, se neagă totul, dar e greu de crezut că președintele e chiar curat ca o picătură de apă.

Postacul, ca specie
Cariera acestuia poate începe nevinovat, candid chiar, de la diverse mesaje și comentarii plasate la diferite postări din mirificul și tot mai fascinantul mediu online. Afirmațiile pot fi asumate sub semnătură proprie, dar asta se întâmplă tot mai rar. De regulă postacii se ascund sub conturi false, sub nick-name-uri fistichii, la adăpostul cărora pot spune ce vor. De regulă, mediul online, pudibond și asiduu propovăduitor al decenței de exprimare, intervine doar atunci când apar vulgarități. Dar chiar și atunci când e închis un cont, se poate deschide imediat altul. Și nu e neapărată nevoie de trivialități pentru a discredita pe cineva. Activitatea poate fi interesantă chiar și desfășurată pro-bono, dar dacă mai și câștigi ceva pentru distracție, înseamnã că tu, postacul catalan, român, burkinabez, în fine, universal, îmbini armonios utilul cu plăcutul.

Mizeria e aceeași,
… diferă doar mileniul. Pe vremuri puteai fi „ciripit”, cel puțin pe meleagurile noastre, prin anonime plasate exact acolo unde trebuia. La șefi, la partid, la Securitate. Un vecin invidios că ți-ai luat aragaz cu patru ochiuri, că arunci la ghenă ambalaje de țigări străine, un coleg care se destăinuia acolo unde trebuie că ai povestit ce-ai auzit aseară la Europa Liberă sau că ai spus în birou un banc cu Nea Nicu. Postacii anilor 2000 sunt descendenții pe linie directă ai turnătorilor din anii șaptezeci-optzeci. Nu contează localizarea geografică, pragul de jos al speciei umane se află peste tot la același nivel. Dar parcă era mai fair să te calce Volga neagră decât să te atace online cineva despre care nu știi nici cine este, și nici ce vrea.

Avem și noi postacii noștri
Cum spuneam, cei care scriau pe vremuri note informative despre aragazul emailat cu patru ochiuri au acum nepoți. Politica românească a trăit din asta mai mereu după 1990. Instituțiile oficiale, chiar și cele care se ocupă de sport, în sens și mai restrâns chiar de fotbal, au folosit din plin acest procedeu eficace. Nu prin angajați care să combată sub semnătură ideile contrare acelor instituții, ci prin nick-name-uri dulcege care îi atacau brutal pe cei care scriseseră sau spuseseră adevăruri deranjante. Au fost și cluburi de fotbal care au aplicat metoda. Ce e curios, de multe ori numărul postacilor îl depășea pe cel al spectatorilor din tribune. Dar s-a mai spus că românul e suporter de fotoliu, de touchscreen sau de tastatură.

Lumea e la fel
La Camp Nou, când nu sunt spectatori, pe fundalul tribunei a doua scaunele scriu „Mes que un club”. Da, e mai mult decât un club. E o instituție de tortură electronică, forma cea mai eficientă de distrugere a zilelor noastre. Măreția e acoperită cu lături de comportament și probabil că la fel se întâmplă în multe alte locuri și la multe alte cluburi ale planetei, pe care ingenuitatea încă ne îndeamnă să le idolatrizăm. În fond, între tanti Aglaia cu capot și bigudiuri care-și turna vecina pe vremuri și operatorul online globalizat de astăzi nu e mare deosebire. Deceniile și detenta tehnologică au înlăturat doar bigudiurile, n-au modificat și conținutul de sub acestea.