Ne învârtim aiurea, în semicerc

Ca să te învârtești ca lumea, de regulă îți trebuie cercul întreg. Handbalului nostru feminin îi ajunge doar o jumătate din el

După acest ultim -17 cu Japonia, rețelele de socializare mustesc de nervii celor care s-au uitat la meciuri. Ar fi bine să dăm furia noastră de nespecialiști la o parte și să facem câteva socoteli. Cifrele, de regulă, calmează. Dar cu precizarea că am spus nespecialiști, nu ageamii. Putem și noi, cei care nu suntem experți în pivoți și interi, să ne dăm seama când e bine și când e rău. Așadar:

22,62 – 28,37

Am jucat în Japonia opt meciuri. Am bătut nesemnificativele Senegal și Kazahstan, am câștigat eroic, patriotic și abracadabrant cu Ungaria, am pierdut la limită cu Muntenegru și drastic cu Rusia, Spania, Suedia și Japonia. La diferențe astronomice, ceea ce în fotbal poartă denumirea generică de scoruri de maidan. Am marcat 181 de goluri și am primit 227. Minus 46 golaveraj. Per meci ar veni o medie de scor de 22,62-28,37. Adică minus 5,75. Ceea ce înseamnă că înfrângerea noastră medie se petrece la o diferență de aproximativ șase goluri. E diferența care ne separă de pretențiile handbalului de valoare și de calitate.

Amăgiri

Sigur că au fost problemele cu Corona, dar e greu de crezut că dacă nu erau, câștigam medalie. Trebuie luată în calcul refacerea incompletă a Cristinei Neagu, trebuie ținut seama și de oboseala spirituală a selecționerului. Dar noi ne-am amăgit mereu că se poate, întâi că vrem pe podium, apoi în primele șase, apoi în primele cine mai știe câte. Mereu ziceam că vom câștiga meciul următor, iar după ce-l pierdeam la scor spuneam că mai urmează unul, apoi încă unul. Acum nu mai urmează nimic. Locul 12 și drumul către casă.

Pe ce lume trăim?

Handbalul feminin pare să se fi molipsit de la fotbal. Specialiștii de acolo spuneau înaintea dublei din noiembrie, Suedia și Spania, că vom face fără probleme cele patru puncte obligatorii pentru calificare. Pe suedezi îi băteam că eram mai tehnici decât ei, iar într-un Madrid copleșit de o Spanie deja calificată, de 15.000 de români în tribune și de legăturile de gintă latină dintre noi și iberici, salvatorul punct care ne mai trebuia era deja subînțeles.

Să spui că faci patru puncte și să nu faci niciunul, alegându-te și cu un 0-7 la golaveraj, înseamnă SĂ N-AI HABAR PE CE LUME TRĂIEȘTI!!!! La fel și la handbal. Să spui că vei câștiga un meci pe care până la urmă îl pierzi la 12, 15 sau 17 goluri diferență, înseamnă exact același lucru. Se pare că asta e o boală națională fără leac, aceea de a ne crede mult mai buni decât suntem în realitate.

Prohodul handbalului de stat

Acum, după aceste eșecuri zdrobitoare, se va vorbi mult, patetic și prost despre copii și juniori. Eterna poveste, eterna lamentație. Dar nu va observa nimeni că, de fapt, noi ne furăm singuri căciula. Ghiftuim, cu bani publici, la CSM și în multe alte locuri, jucătoare venite din lumea largă și ne mândrim cu trofee sau final-four-uri în care noi de fapt nu ducem handbalul românesc, ci doar handbalul plătit de statul român. Ne facem că nu observăm când, în acerbele dispute cu Gyor, pe pieptul lor e o celebră firmă de autoturisme stilizată prin patru cerculețe, iar pe piepturile noastre cosmopolite sunt scrise nume de instituții românești, bucureștene, Primărie, Consiliu General.

Le facem burta mare altora și ne amăgim că am câștigat noi. N-am câștigat nimic!