Pariorul Voduț și haitele de lupi moraliști

Doi ani de suspendare și 300.000 de lei amendă pentru pariuri. Sancțiuni dictate de justiția unui fotbal care se hrănește din aceleași pariuri

A pariat și a greșit. A mizat chiar pe meciul fostei sale echipe. S-a certat cu iubita, fata l-a dat în primire, făcând publice conversațiile dintre ei doi. Lucrurile sunt clare, mai clare ca bună ziua. Viitorul l-a dat afară. L-a luat Chindia, dar sub rezerva rezilierii instantanee atunci când lucrurile vor fi dovedite. Și au fost. Articolul 60, aliniatul 5. Doi ani pe tușă și trei miliarde de lei vechi de plată. Ne place să exprimăm sumele pe care ni le dorim impresionante, sonore, în vechea monedă, ca să zornăie acele zerouri din coadă.

Ce șanse mai are?

Să facă apel, să meargă la TAS (dar costă!). Sau să aștepte. La 25 de ani ai săi, doi ani înseamnă destul de mult, însă revenirea nu e imposibilă. Și chiar dacă timpul suspendării va expira, fără să achite suma aceea imensă, peste 60.000 de euro, Voduț nu va primi drept de joc. De unde va lua banii stând pe tușă?
Până la 25 de ani a activat la genul de echipe care plătesc trei-patru mii de euro pe lună pentru un fotbalist ca el. Dar fapta e extremă! Să pariezi pe meciurile propriei tale echipe e de neiertat. Cum Comisia de Disciplină s-a aflat în fața unui caz nu doar foarte grav, ci și extrem de clar, sancțiunea trebuia să fie exemplară!

Legea trebuie să judece, nu să dea exemple!

De-acum încolo, toți fotbaliștii se vor gândi de mai multe ori până să calce pragul unuia dintre numeroasele așezăminte în care se pariază. Acele prăvălii par să fi câștigat greaua luptă cu farmaciile și au împânzit trotuarele, putând fi găsite nu doar în marile orașe, ci și în cătunele cel mai greu accesibile.
Toată lumea pariază, însă exemplul Voduț trebuie să-i înfioare pe jucătorii, antrenorii, conducătorii și toți cei implicați în fenomen. Nu mai contează că rolul legii nu e de a da exemple, ci doar de a judeca pe baza evidențelor. Voduț însă arde pe rug ca o pildă pentru alți posibili eretici.

Chipul diavolului

Ni se va explica, prin paragrafe de lege, că Mihai Voduț nu e un martir, ci un banal vinovat prins asupra faptului și executat conform legii. E posibil să fie așa, poate că așa și este în realitate, dar pe securea călăului care taie capul păcătosului apare, oricum am întoarce lama, chipul diavolului în loc de cruce.
Denumirile ligilor noastre, prima, a doua, a treia, au în coadă nume de case de pariuri. Însăși echipa națională face reclamă unei asemenea instituții. Majoritatea echipelor din prima ligă poartă pe piept nume de case de pariuri. La prima ligă, pariurile au devenit a doua sursă de finanțare după drepturile tv.

La liga a doua sunt chiar primul izvor de bani. Și-atunci cum să nu existe ispita, când organele tutelare de pe tot parcursul vieții lui Voduț, cluburi, Federație, Ligă, s-au hrănit din acele pariuri pentru care el e acum decapitat? Câtă corectitudine și câtă morală e în toată povestea asta?

Rolul celor care fac reclamă

Reclamele la pariuri ne invadează televizoarele, telefoanele și lumina ochilor atunci când megem pe stradă. Sunt peste tot. De o vreme, ambasadorii respectivelor branduri, foști mari fotbaliști, oameni de o corectitudine ireproșabilă de-a lungul frumoaselor lor cariere, ne îndeamnă să pariem responsabil.
Ce înseamnă aszta? Să nu luăm pensia mamei, pâinea de la gura copiilor sau banii de coșniță și să-i dăm la pariuri. Avertismentul e corect, dar de ce nu există și unul adresat oamenilor din fotbal, care să le aducă aminte că n-au voie să greșească?