Abilitatea lui Burleanu în numirea selecționerului

Rădoi a rezultat ca o expresie a gândirii Comisiei Tehnice, a Comitetului Executiv, pe baza informațiilor culese din media

Să-l salutăm oficial pe noul antrenor principal al primei reprezentative! Să-l felicităm pentru importanta funcție dobândită la doar 38 de ani. Să notăm că din perioada modernă a fotbalului nostru, doar Mircea Lucescu și Hagi au fost numiți selecționeri fiind mai tineri, la 36 de ani fiecare.

Paralela cu Mircea Lucescu
Dar să luăm în calcul și că în acel moment, octombrie 1981, nea Mircea avea la activ (deși încă era și jucător) aproape trei ani de antrenorat la Corvinul, cu o retrogradare, o repromovare imediată și un merituos loc 6 în primul campionat de după revenire, în care Hunedoara a avut cel mai productiv atac și cel mai frumos fotbal. Iar în momentul numirii, după 10 etape de campionat, Corvinul era pe locul trei.

Încă un amănunt: atunci, în octombrie 1981, Lucescu a fost desemnat să se ocupe doar provizoriu de prima echipă, interimar, statutul definitiv dobândindu-l abia după alte șase luni. E posibil ca actuala conducere federală să se fi inspirat din acel episod de acum patru decenii, când din varii motive, nume consacrate precum Angelo Niculescu, Traian Ionescu, Cernăianu, Gheorghe Constantin, Halagian, Mateianu, Nicușor, Nelu Nunweiller, Teașcă n-au ajuns la echipa națională.

Corifeii de acum
S-a ajuns la tânărul, modernul și aplicatul Mirel Rădoi din motive similare. Corifeii de azi, adică Hagi, Dan Petrescu, Lucescu tatăl și fiul, Boloni, Pițurcă, Rednic, Șumudică, fie au alte angajamente, fie n-au, însă nimeni n-a venit să le spună ceva concret. Singurul dintre aceștia cu care sursele susțin că s-a purtat o discuție e Lucescu senior, dar asta s-a întâmplat cu ceva vreme în urmă, când nea Mircea încă era sub contract cu Șahtior, iar răspunsul a fost, firește, negativ.

E bună și presa la ceva
Imediat după ce mariajul cu Contra a început să scârțâie, Federația a lansat abil pe piață numele pomenite mai sus, mai degrabă sugerându-le, dar intercalându-l printre ele și pe cel al lui Mirel Rădoi. Singurul doritor la un moment dat a fost Șumudică, „vin chiar și pe jos”, declarație rectificată și răsucită apoi total în Turcia, „mi-e bine unde sunt”. Discuția cu ceilalți de pe o posibilă listă n-a purtat-o Răzvan Burleanu, ci presa.
În timp record, acești oameni au fost întrebați în mod explicit de ziariști dacă vor sau nu la echipa națională, iar răspunsurile sunt cele pe care le știm deja. Mai avea vreun rost să stea Burleanu de vorbă cu Hagi sau cu Pițurcă din moment ce întrebările reporterilor au fost extrem de limpezi, iar răspunsurile celor în cauză la fel de clare? Nu, nu mai avea!

Curajul lui Mirel
V-ați întrebat în ce postură era pusă conducerea FRF dacă și Rădoi se eschiva? Avea toate argumentele s-o facă. Vreau să duc la bun sfârșit această treabă cu tineretul, am promis că nu mă tentează nicio ofertă până la finalul campaniei, sunt tânăr, n-am experiență, am fost „principal” la prima ligă o toamnă, nici aceea întreagă, și atunci ba cu dispensă, ba prin reprezentanți.

Și totuși a acceptat, ceea ce înseamnă asumarea riscului. E conștient că a devenit prima soluție și omul dorit imperios de Burleanu doar din momentul în care lista de mai sus n-a mai avut niciun nume netăiat de pixul prezidențial. Pentru actul de a lua pe piept o echipă națională față de care alții găsesc argumente s-o evite, Mirel trebuie apreciat. Și susținut de toată lumea, dar mai ales de Răzvan Burleanu. Susținut ca și cum ar fi fost dorit din prima clipă. Baftă, Mirele! Hai România!