Până și „Haida, haida!” s-a topit!

Din cauza propriilor sale erori, Contra a devenit în doar câteva luni un antrenor pe care colectivul echipei naționale nu l-a mai vrut

Când a venit la națională, Cosmin luase o Cupă cu Petrolul, făcuse lucruri frumoase la Timișoara, o readusese pe Dinamo în Europa după mulți ani și stătuse, chiar dacă nu pentru o perioadă foarte lungă, pe banca lui Getafe, în Primera Division. Era în ascensiune, și chiar dacă bagajul tactic nu-i era extrem de voluminos, părea capabil să insufle echipelor pe care le antrenează spirit, aplomb, atitudine, agresivitate.

Făceam glume cu un an-doi în urmă că parametrii fizici ai lui Contra, cifrele sale, sunt peste ale unora dintre jucătorii săi. Că aleargă, că se agită, că nu stă o clipă locului în limitele văruite punctat ale spațiului său tehnic. Nu e greu de observat că pe finalul mandatului său tricolor tocmai această principală însușire a sa a dispărut, tumultuosul de ieri devenind un tip placid, care contemplă metafizic catastrofă după catastrofă.

Paranteză cu Primera
Sigur că Getafe e pentru Contra, până acum, piscul carierei sale de antrenor. A fi în Primera, a te lupta etapă de etapă cu Real, Barcelona, Atletico înseamnă mai mult chiar decât a fi selecționer al României. Dar trebuie observat și agreat că Getafe l-a angajat pe Contra într-un moment de criză și în calitate de fost jucător al echipei.

Observație valabilă și pentru Costel Gâlcă, așezat pe banca lui Espanyol. Fără să fi jucat la cele două echipe iberice, cei doi români n-ar fi stat niciodată pe acele bănci! Am închis paranteza.

Ce l-a înmuiat?
Criticile? Ele de regulă te întăresc, îți transmit vigoare, ambiția de a demonstra că lucrurile nu stau așa cum zic alții. Mai degrabă erorile comise în lanț, în cascadă, au făcut ca grupul jucătorilor să-l respingă. Povestea cu Mitriță, neconvocat șapte luni dintr-o ambiție a selecționerului. Povestea cu Săpunaru, când Contra și-a umflat mușchii prostește, istoria cu Ionuț Radu. Și în ultimul rând înjurăturile adresate lui Pușcaș.

Înjurătura
Cum vrei să te absoarbă și să te asculte un colectiv când tu înjuri jucătorii? Lucruri care se mai petrec pe la ligile inferioare sunt impardonabile la nivel de echipă națională.

Poate Contra a avut la începuturile carierei sale de jucător, în anii nouăzeci, antrenori care mai înjurau, dar la actuala generație de fotbaliști, mulți dintre ei crescuți în străinătate, astfel de tratamente nu se mai aplică. Înjurându-l pe Pușcaș, cu toate scuzele sale ulterioare, Contra nu l-a pierdut doar pe Pușcaș, ci a scăpat din mână întregul grup de jucători.

„Suntem în 2019, am ajuns la echipa națională și vine antrenorul să ne înjure ca pe maidan?”. Probabil că așa au gândit mulți dintre „tricolori”, care apoi n-au mai avut apoi tragere de inimă nici cu Suedia, nici cu Spania. Emoția de a juca în tricoul echipei naționale n-a putut compensa atmosfera proastă, mizerabilă, dintr-un colectiv în care calea de comunicare o reprezintă trimiterile la morți.

Ultima declarație, ultima eroare
Noianul de gafe a atins apogeul chiar la Madrid. În ultima sa declarație în calitate de selecționer, Contra a clamat lipsa de atitudine și de determinare. Adică a mai dat în jucători o dată, fără să-și dea seama că astfel se lovește în primul rând pe sine însuși.

Cine dacă nu liderul grupului e cel care trebuie să insufle atitudine? El e cel care n-a reușit să-i facă să fie mai agresivi și mai determinați. Gafele sale, acțiunile sale au topit până și mesajul acelui strămoșesc „Haida, haida!”, pentru care la începutul mandatului îl ironizam, dar de care acum, la sfârșit, ne-a fost dor.