O țară de repriza a doua

A face schimbările bine e echivalent cu a face echipa de start mai puțin bine. E a treia oară în această grupă când începem meciurile foarte prost

Nu se scursese nici primul minut când Paco Alcacer rata monumental. Asta înseamnă că era să luăm gol încă de la imn. Cu toată apărarea noastră de cinci, dacă nu era Tătărușanu, luam multe de tot. Nu cum se tot spune, șase-șapte până la pauză, pentru că nimănui nu-i intră toate ocaziile, dar măcar trei-patru puteam încasa.

Haida-haida

Cholo de Banat (cel original nu poartă teniși albi la costum negru!) pare să fie un as al schimbărilor și al modificărilor de atitudine pe parcursul meciului. De-acolo, din țarcul său punctat cu var, unde se agită și probabil că atinge parametri fizici comparabili cu ai jucătorilor din teren, sloganul strămoșesc „haida-haida” își face simțit efectul abia după zeci de minute de dominare adversă. Nu-i vorbă, de agitat Contra se agită încă din minutul unu, dar tumultul său capătă conținut ofensiv abia după ce tabela are două goluri în favoarea adversarilor. Până atunci, acel clocot vizează doar o apărare etanș. Haida-haida-ul deja consacrat începe la câteva minute după pauză, la 0-2, când mai sunt foarte puține de făcut. Ne-a ieșit, foarte norocos, la Oslo. Incantația nu ne-a fost însă suficientă nici la Stockholm, și nici acasă cu Spania.

De ce începem prost?

Pentru că întotdeauna când întâlnim echipe ca noi sau mai bune ca noi (nu Malta, nu Feroe) ne propunem în primul rând să nu luăm gol. Nu intrăm cu frică, așa cum s-a tot spus, ci cu dorința expresă de a respecta în amănunt luminoasele indicații tactice, al căror conținut e eminamente defensiv. Avem cinci fundași, cărora le adăugăm mijlocașii. Deac să-l ajute pe Benzar pe dreapta, Stanciu pe Toșca pe stânga, iar Răzvan Marin să acopere, să măture, să dea cu aspiratorul sau cu mopul. Un fel de libero în spatele atacanților, post nou în orice doctrină a fotbalului. Opt oameni de câmp în ariergardă. Rămân doar doi pentru atac, de fapt pentru contraatac. Dacă unul, Keșeru, e într-o seară nefastă, rămâne ca doar Pușcaș să rezolve ofensiva. E prea puțin! Dacă nu pui probleme, dacă nu-i deranjezi puțin, vin peste tine și n-ai cum să reziști.

Cum înviem?

Prin oameni vii! Ca Florin Andone, de exemplu. Să nu spună nimeni că proaspătul atacant al Galatei a fost păstrat ca armă secretă. Dacă le intrau spaniolilor măcar jumătate dintre ocazii, dacă nu era în zi mare Tătărușanu, la 0-4 nicio armă secretă din lume nu mai avea ce să facă. Înviem schimbându-ne cu toții atitudinea. Cât timp, disciplinați tactic, i-am așteptat pe iberici fără să băgăm piciorul la minge, am fost niște umbre galbene în așteptarea iureșului roșu. Când am intrat în contre, am schimbat jocul. Chiar și așa posesia e 33-67! Oare cât o fi fost înainte ca acel haida-haida să înceapă să aibă efect?

Teama se transmite

Când selecționerul spune că echipa a avut teamă, sună a reproș la adresa jucătorilor. În sensul că, deși li s-a spus să nu fie fricoși, eu totuși au fost. Dar când ceri prudență, respectarea strictă a sarcinilor defensive, semnalul pe care-l transmiți fără cuvinte lui Dragoș Grigore, Toșca, Răzvan Marin sau celorlalți e acela de a nu greși. Când vrei să nu greșești, nu-ți asumi riscuri. Stai în banca ta. Dacă vom aplica această matrice a prudenței în meciurile de acasă cu Norvegia și Suedia (foarte posibil fără spectatori!, dar asta e altă discuție), vom greși. Atunci ne vor trebui victorii, nu rezultate onorabile și prilejuri de a povesti ce viteji am fost noi de vreme ce în ultimele minute Spania a tras de timp.