Fotbal prost într-un sistem greșit
Trei meciuri ”pascale” de play-off au strâns sub 20.000 de spectatori și măcar două reprezentații au fost submediocre

La CFR-Viitorul a mai fost cum a mai fost, măcar prin întoarcerea scorului și prin faptul că un penalty „de județ” în accepțiunea lui Crăciunescu a devenit subiect de interpretări metafizice. Celelalte două arene, Național și „Ion Oblemenco”, cele mai frumoase din țară, au găzduit cele mai cenușii spectacole posibile, de la tribunele golașe până la fotbalul dezlânat și, mai ales, previzibil, afișat de niște actori care păreau ridicați de la masa Pascală și îmbrăcați, împotriva voinței lor, în echipamentul de joc.
Romică Bunică, varianta franceză
Se joacă prost și temător până când favoriții marchează. Apoi se joacă și mai prost, pentru că la timona meciului trece, măcar formal, echipa cu mai puțin har. Cea aflată în dezavantaj. De regulă acel plăpând 1-0 se conservă, chiar dacă uneori mai apar și întâmplări neprevăzute, cum a fost acea lovitură de cap a lui Cestor din finalul meciului de pe Național Arena. Dacă ar fi lovit ceva mai bine mingea, francezul din defensiva Astrei ar fi putut decide, aproape involuntar, soarta campionatului și ar fi devenit un fel de Romică Bunică peste ani, fără ca stoperul de culoare să aibă habar cine a fost mult mai cunoscutul său predecesor.
Ce de nemți!
Spuneam în preambul că la trei meciuri au venit sub 20.000 de oameni, asta în condițiile în care arena din Gruia s-a depășit pe sine, strângând o cifră neașteptat de bună pentru a doua zi de Paști, 8.412. Acolo unde lucrurile nu sunt așa de previzibile ca la noi, în Germania de exemplu, două meciuri decisive pentru titlu au strâns 130.000 de spectatori. La Dortmund au fost 80.000, să vadă cum Borussia, care putea trece pe primul loc, pierde drastic, 2-4, cu Schalke, aflată în mare pericol de retrogradare. După această imensă surpriză, Bayern putea pune mâna pe tava aceea de argint care răsplătește titlul în Germania dacă învingea în vecini, la Nurnberg, niște gazde aproape retrogradate. A fost 1-1, dar piedica pusă bavarezilor nu le prea ajută pe gazde, care și-au cam făcut bagajele pentru Zweite Bundesliga. 50.000 de oameni au văzut pe viu acel meci nu foarte spectaculos, dar absolut deloc previzibil. Noi adunăm 130.000 într-un play-off întreg!
Linii de demarcație trasate aiurea
Play-off! Cuvântul magic în jurul căruia tropăim de vreo patru ani, precum niște pigmei în jurul focului. Această slovă englezită, ca și play-out de altfel, e somniferul perfect al finalului de sezon. E paravanul la adăpostul căruia anumite echipe se despoaie de tot ce-au avut mai bun în timpul sezonului regulat. E linia de demarcație sub care e limpede că n-ai cum să te duci, chiar dacă pierzi toate cele zece meciuri prevăzute de așii în sisteme competiționale. Într-un campionat normal, dacă pierzi șase-șapte meciuri la rând, poți aluneca de pe podium la retrogradare. În miraculosul și binefăcătorul play-off, poți pierde totul cu seninătate, că acea linie trasă de la Împărăție nu te lasă să te duci mai jos de locul șase. Când avem meciuri cu ambele echipe dezinteresate de puncte, mai e cum mai e. Dar când o combatantă trage la titlu, iar cealaltă nu trage la nimic, rezultă acest gen de piese de teatru la care puțina lume din stal cască pe rupte.