Altfel de Serbia-România

Un turneu de veterani se dispută de de patru ori pe an, acasă la fiecare dintre echipe: Poli Timișoara, UTA, Zrenjanin și Surcin, ultimul, un orășel de lângă Belgrad

FOTO: Emeric Dembrovschi (în roșu) primește o carte de la veteranul fotbalist sârb Stefan Gocici

Toamna e ruginie și în Serbia, asfaltul e bun, drumul, aproape pustiu până spre Belgrad, unde începe să se aglomereze. Acolo se ivesc inele de autostrăzi perfecte, construite recent de chinezi, care au ajutat și la podurile de peste Dunăre, distruse de războiul din 1999. Țara nu e în UE, dar dinarul e stabil de vreo șase ani, veniturile, minim și mediu, sunt cam ca în România, însă prețurile sunt mult mai mici, unele chiar la jumătate. La fel și dările, taxele la stat.

Fotbal lângă aeroport

Mergem la Surcin, un orășel de vreo 40.000 de locuitori, lipit de aeroportul „Nikola Tesla” din Belgrad, botezat după marele fizician, sârb născut în 1856 pe actualul teritoriu al Croației și mort în 1943 la New York. Marele fizician, cel cu curentul alternativ și cu inducția electromagnetică, aduceți-vă aminte de liceu și de „nanoteslele” lui!

Stadionul e al unei echipe de liga a patra, care a fost într-a treia. Se joacă pe jumătate de teren, la porți mici, pentru că mulți dintre fotbaliști au și peste cincizeci de ani. Pe primul loc iese Zrenjaninul, după o finală pasionantă cu UTA, pe trei e Timișoara, apoi, poate din politețe, gazdele din Surcin.

Veteranii și veteranii veteranilor

Constantin (Titi) Varga, fundașul lateral cu șut năucitor, care a fost și la Dinamo, e tot vânos și îndesat. Lui Mihai Țârlea, atacantul Sportului din meciurile cu Brondby, tricoul roșu al „Bătrânei Doamne” îi vine cam mic din cauza proeminenței abdominale. Nicolae Mitu, extrema vijelioasă de la UTA din anii nouăzeci, are acum freza lui Kojak, niște kilograme în plus, dar același tupeu pe teren.

Ei sunt dintre veteranii din teren. Pe margine sunt veteranii veteranilor. Gheorghe Vaczi (61 de ani), fiul marelui Gheorghe Vaczi (1922-2006), e organizatorul echipei arădene, împreună cu Dorel Cura (63 de ani). Organizatorul timișorenilor e Miroslav Giuchici (64 de ani), spectaculosul dribleur timișorean. De fapt „Mima” Giuchici, care e sârb, a pus la cale toată această competiție amicală. Lângă ei stă altă generație de veterani. Arădeanul Mircea Axente (74), fost arbitru FIFA, dar și titular, extremă dreaptă, în ambele meciuri de legendă UTA – Feyenoord din 1970. Și, mai ales, Emeric Dembrovschi (73 de ani), cel despre a cărui statuie la Guadalajara s-a vorbit mult.

Bătrânul și cartea

Se termină turneul, se dau premiile, curg poveștile. „Mima” Giuchici e translator și baletează de la o masă la alta. La un moment dat, un domn în vârstă (Stefan Gocici, 77 de ani), fost fotbalist de primă ligă, coleg de generație cu Geaici, îi oferă lui Dembrovschi o carte. E o monografie scrisă chirilic despre fotbalul din zonă. „Dembo” îl îmbrățișează, deși slova îi e străină.

A doua zi, când capitala Serbiei se făcea tot mai mică în oglinda retrovizoare a mașinii, marele Dembrovschi a oftat. „Ce șansă am ratat aici, la Belgrad, în 1972, la barajul cu ungurii! Am pierdut în minutul 87! Dacă-i băteam, intram între primele patru echipe din Europa!”.

Primele patru? Da, am fost și acolo!