Hermannstadt. Numele, ca la nemți. Procedurile, ca la români

Sibiul cu nume german și-a dat afară antrenorul promovării și al finalei de Cupă, care tocmai făcuse meci nul la Craiova. Rugul fusese însă pregătit dinainte

Cu doi de n la mijloc. Și cu dt la coadă. Scrieți corect Hermannstadt! Nemțește! E denumirea germană, săsească, a Sibiului. Și a echipei de fotbal. Pe vremuri a fost Șoimii, apoi Inter. Nu de la Moratti, ci dintr-o fuziune a numelor fabricii Independența și a cartierului Terezian. Societatea comunistă combina inițialele. Societatea contemporană vorbește nemțește, cel pițin la Sibiu. Deși sașii s-au dus demult să populeze landurile, unități administrativ-teritoriale întotdeauna și din toate punctele de vedere mai tentante decât județele. La echipa cu nume nemțesc funcționează însă la perfecțiune procedura românească, aceea de a schimba antrenorii și când e cazul, și când nu. În cazul lui Pelici nu prea era cazul.

Ce i se reproșează?

Ca întotdeauna, rezultatele sau, mai bine zis, lipsa lor. Penultimul loc. La o asemenea clasare, apare voluptatea schimbării antrenorului. Cinci înfrângeri la rând. Păi, la rezultatele astea, pleci singur, nu mai aștepți să te dea afară. Da, cinci înfrângeri. Dar cele de acasă au fost, cronologic, cu Gaz Metan (impardonabil afront, aici e vorba de rivalitate locală), cu CFR (din singurul șut pe poartă al clujenilor) și cu FCSB (după ce Sibiul a avut 1-0 și gol anulat). Ce e anormal în faptul că o nou-promovată pierde acasă la mare luptă cu primele trei clasate?

Acasă? Care acasă

De la începutul campionatului Hermannstadt joacă în bejenie la Marosvasarhely, (dacă tot se folosește denumirea nemțească pentru Sibiu, atunci să se folosească și cea ungurească pentru Târgu Mureș, unde trăiesc mai mulți etnici decât germanii rămași la Sibiu). Stadionul pe care Gabi Mureșan, Ousmane N’Doye sau Marius Constantin erau cât pe ce să ia campionatul acum trei ani e o paragină vie, cu gazon pustiit și cu tribune al căror fier a început să ruginească. Pe sibieni promovarea i-a cam luat prin surprindere și s-au apucat să-și repare stadionul abia pe la începutul verii, iar termenele de predare se tot amână. La Târgu Mureș nu vine mai nimeni, dar dacă meciurile cu Gaz, CFR și FCSB s-ar fi jucat la Sibiu, probabil că ar fi fost puhoi de lume. Episodul din Cupă, acel 3-0 cu fosta Steaua, e ilustrativ, cu tribune arhipline la mai multe grade sub zero.

A pierit pe mâna lui

În vară, Sibiul a adus câțiva străini, cam plinuți unii dintre ei. Nu lipsiți de valoare, dar greu de integrat într-o echipă care și-a schimbat foarte puțin, aproape insesizabil, efectivul în ultimii doi ani. După vreo patru etape în care lui Pelici i se tot arătau diverse părți componente ale duhului lui Miriuță, la Craiova antrenorul a mizat pe ai săi, cu care a venit de la matineu. Cu Tătar, cu Stoica, cu Dâlbea, cu Rusu, cu Blănaru, cu Petrescu. Probabil că remiza a deranjat, la fel și spiritul de echipă, la fel și îmbrățișările dintre jucători și antrenori. Că dacă e spirit de echipă, atunci înseamnă că nu mai e nevoie de transferuri și de comisioane. Dar viața merge înainte. Lui Miriuță i se spune „tati”. E chiar duios, nu?