Gardurile dintre noi și echipa națională
Avem senzația că parcă ne desparte ceva. Și nu e vorba neapărat doar de porțile închise ale stadionului din Ploiești

Reportajele duioase de pe la Mogoșoaia ne reamintesc că mâine jucăm cu Muntenegru, o țară stranie, într-o competiție stranie, Liga Națiunilor, unde suntem într-o urnă valorică la fel de stranie, a treia. Și vom evolua într-un peisaj straniu pentru fotbal, în fața tribunelor pustii de pe arena Petrolului.
Cine face prostii plăteşte
Imnul se va cânta pentru fotbaliști, pentru puținii ziariști acreditați, pentru câțiva oficiali, pentru telespectatori și pentru o mare de scaune galbene, albastre și goale. Dacă facem prostii, plătim. Mai fac prostii și alții, și noi am fost oaspeți acum câțiva ani, la Budapesta, în imensitatea pustie de pe Nepstadion. În zbuciumata perioadă contemporană un meci internațional fără spectatori e o întâmplare destul de frecventă, pe care va trebui s-o depășim cumva. Un moment care face parte din viață. Dar nu asta e principala problemă.
Ce sunt, de fapt, naționalele?
Problema e aceea că, de ceva vreme încoace, de vreo doi ani și ceva, între echipa națională a României și publicul ei parcă nu mai funcționează aceeași legătură afectivă ca înainte. S-a rupt ceva. Echipa națională pare să fie nu o parte a sufletului, ci o pauză în campionat, în care antrenorii de la cluburi, mai vechi sau proaspăt instalați, pun la punct niște lucruri.
Am crezut că lucrurile stau așa și prin alte părți. Că interesul pentru Bayern e mai mare decât cel pentru Deutschland, că focul pentru Napoli arde mai puternic decât cel pentru Italia, că Hala Madrid provoacă mai mult fior decât Visca Espana sau că acel Come On Liverpool depășește în intensitate clasicul Come On England.
Naţiuni fotbalistice
Recentul Campionat Mondial ne-a contrazis. Chiar dacă banii mulți sunt la cluburi, nu la Federații, în fotbalul mondial fiorul național e încă prezent. „Allez les Bleus” e încă la modă, croații tocmai ce s-au autodefinit fotbalistic în această vară, iar în tribunele de la Sankt Petersburg sau Nijni Novgorod luau loc de fiecare dată către 30.000 de argentinieni. Echipele naționale, ca noțiuni fotbalistice, încă trăiesc. Dar a noastră?
Când s-a rupt „acel ceva”?
Se prea poate ca „acel ceva” dintre noi, suporterii, și echipa națională, „acel ceva” pe care ne e extrem de greu să-l explicăm exact, să se fi rupt atunci, la Lyon, la meciul cu Albania, la golul lui Sadiku. Sau, poate, ceva mai târziu, pe vremea experimentelor lui Daum, pe vremea declarațiilor lui Daum, care ne predica precum un popă de țară că el e mai român decât românii. La banii pe care-i lua, putea spune că e mai uzbek decât uzbecii, mai capverdian decât capverdienii, mai burkinabez decât burkinabezii și chiar mai neamț decât nemții. Alaltăieri tocmai am aniversat un an de la ultimul său meci. Aniversat sau comemorat? Cine poate spune care exprimare e cea corectă?
Noul din noi
După Daum, echipa națională a fost primită cu simpatie la Ploiești cu Kazahstanul, pe Arena Națională cu Olanda sau la Craiova cu Suedia. La Cluj, cu Turcia, s-a simțit, dincolo de simpatie, chiar și ceva căldură. Ca și în Austria, acum trei luni, când mii de diasporezi (nu căutați maliție în formulare, că nu e cazul!) au aplaudat victoria cu Chile.
Cu noul staff tehnic pare să fie ceva nou. Suporterii să simtă altfel legătura cu echipa națională. Diferit nu doar față de perioada de filme horror a lui Daum, ci și față de epocile nu foarte îndepărtate ale unor tipi mereu încruntați, Nea Puiu și Nea Piți. Am trecut de la ecartul față de Herr și de la distanța de vârstă față de cei doi Nea la adresabilitatea directă. Cosmine, Jerry, Adi Mihalcea, vă simțiți aproape de noi, da?
Meciul nostru e în octombrie
Trebuie să câștigăm cu Muntenegru, chiar dacă tribunele sunt pustii. Vestea bună e că nu vine Jovetici, cu care n-avem amintiri prea plăcute. Să arătăm că suntem doar în urna a treia valorică a Ligii Națiunilor, nu și în lumea a treia. Apoi, trebuie să nu pierdem la Belgrad, lunea viitoare, și să batem în octombrie în Lituania. Normal așa ar fi. Să avem măcar 7 puncte din primele trei meciuri.
Dacă vom atinge această cifră, atunci meciul nostru cel adevărat va fi pe 14 octombrie, acasă, cu sârbii. Într-o duminică, de la patru după-amiază. Atunci, dacă vom umple Arena Națională, vom dovedi că puntea dintre tricourile galbene și echipă s-a refăcut. Ca să ne simțim bine, ca pe vremuri, putem să afișăm și acel nostalgic „Acum ori niciodată!”. Hai, România!