Craiova tuturor sporturilor

Cupa EHF, luată cu entuziasm de oltence în sala proprie, se compune din două părți, care nu sunt toartele și vasul propriu-zis. Prima parte e handbalul în sine, cu semicercuri, porți și câte șapte jucătoare. A doua e publicul, fenomenul […]

Cupa EHF, luată cu entuziasm de oltence în sala proprie, se compune din două părți, care nu sunt toartele și vasul propriu-zis. Prima parte e handbalul în sine, cu semicercuri, porți și câte șapte jucătoare. A doua e publicul, fenomenul creat în jurul echipei.

Să începem cu handbalul. El are o tradiție medie în Craiova. Sub București, Baia Mare, Timișoara (la băieți) și sub Vâlcea, Zalău, Bacău și, iarăși, București, la fete. În anii șaptezeci, Craiova, echipa masculină, promova în prima ligă. Meciurile se jucau la Institut, pe Calea București, în aer liber, pe bitum.

Venea Steaua cu Gațu, Birtalan și Kicsid, venea Dinamo cu Licu, Penu și Grabovski, venea Minaurul cu Palko și Mironiuc, un fel de precursori ai lui Maricel Voinea. Înfrângerile oltenilor erau aspre, la 10-15 goluri, într-o perioadă în care nu se marca așa mult ca azi.

Un scor firesc al acelor ani era 14-12 sau chiar 12-10, azi se ajunge frecvent la 35-30. Se juca mai mult în câmp, se dribla mai mult, azi driblingul în handbal aproape c-a dispărut, fiind înlocuit de brânciul pe semicerc, urmat de șutul la poartă.

Vedetele Craiovei erau un Rădulescu, creț, înfoiat, care semăna cu Joe Dassin, și un Florescu, extremă dreaptă, care avea genunchere ample, cu mult burete îndesat peste rotule, altfel plonjoanele ar fi lăsat sânge pe bitum. Copil fiind, intram tiptil după ei în cantina studențească unde mâncau, îmbrăcați elegant, cu pantalonii evazați călcați la dungă. Odată, Florescu mi-a făcut cadou prăjitura lui, savarină, parcă.

Au urmat, în ani, Paul Stuparu, apoi Gheorghe Dumitru, Gică, așa cum îi spuneau toți. Era un centru puternic, creț, care a fost convocat de mai multe ori la echipa națională, a albit de tânăr și s-a și prăpădit de tânăr. Apoi vedete locale au fost Agapie, Barcan, Sebastian Dobeanu, dar performanțe s-au obținut mai târziu, când au venit „stranierii”.

În sensul că Robert Licu era bucureștean, fiul marelui Ghiță Licu, iar Costică Neagu, o extremă de spectacol, de la Buzău. La fete, mișcarea a fost ceva mai slabă, abia spre anii ’90, cu profesorul Sbora și cu Victorina Bora s-a scos capul.

Am împrăștiat pe masă aceste poze alb-negru cu zimți pe margine pentru a arăta că la Craiova nu există un public de handbal, așa cum există în mod certificat un public de fotbal. În schimb, există un public de sport, un public de atmosferă, de atașament.

Spre finalul anilor optzeci, Craiova era campioană la volei fete, avea drumuri lungi în cupele europene, iar atmosfera din vechea Polivalentă, înainte ca ea să ardă în toamna lui 1994, era aceeași ca la finala cu norvegiencele, incluzând chiar și oamenii din fața sălii, deși pe atunci nu existau ecranele-gigant.

Aplauze și plecăciuni pentru Bogdan Burcea (tatăl său era antrenor în anii evocați mai sus), Dumanska și pentru tot ce înseamnă handbal propriu-zis. Și aplauze pentru sufletul revărsat spre teren din tribune și de dincolo de ziduri, din afara sălii. Sub asemenea dogoare umană, ieși campion la orice, inclusiv la curling. N-ai cum altfel, oamenii te obligă!