Cât fior mai provoacă Generația de Aur?

A fost victoria lui Burleanu sau înfrângerea lui Lupescu, și prin el, a întregii generații căreia ne-a intrat în reflex să-i asociem cel mai prețios metal?

Sigur că votul n-a părut tocmai secret, buletinele de vot se reflectau în geam și de acolo în camera operatorului de la Telekom Sport, care a reușit să surprindă în direct mare parte din tainele scrutinului.

Sigur că n-a fost corectă nici ordinea în care candidații au fost programați să vorbească, iar discursul lui Burleanu, de aproape 19 minute în loc de cele 10 reglementate, n-a depășit doar limita de timp, ci și limita de bun-simț. Dar toate acestea (în viața de toate zilele ne-am obișnuit să le spunem greșeli de arbitraj) contau la un final strâns, ceva de genul Real-Juve, cu acel penalty în ultimul minut, când chiar poți să-i spui arbitrului că are un tomberon în loc de suflet. 168-78 e însă un scor zdrobitor, un fel de Germania-Brazilia 7-1, la care dacă invoci niște vicii de corectitudine, chiar și reale, riști să te faci de râs.

Al cui e eșecul?
A cui e victoria, știm. A lui Răzvan Burleanu și a celor care l-au votat în schimbul sentimentului că li se dă nu doar importanță, ci și niște avantaje, importante pentru ei. Ultimul dintre ele, o sumă modică, legală însă, virată în conturile electoratului cu doar trei zile lucrătoare înainte de alegeri. Dar înfrângerea a cui e? Strict a lui Ionuț Lupescu sau a întregii sale generații, a întregii perioade pe care el o reprezintă?
Într-adevăr, Ionuț a avut o campanie scurtă și previzibilă. A lui Burleanu a durat patru ani și ceva și a început chiar în seara de 5 martie 2014, în clipa dintâi a primului său mandat. Lupescu a avut doar două luni, timp în care a pasat mult cu latul, iar spre final a crezut că ar fi de efect niște lansări în adâncime spre Dragnea sau spre sufletul gospodinelor emoționate să-l vadă cântând și jucându-se cu nepoțeii. La capătul paselor ar fi trebuit să se afle votanții, nu publicul larg și emoțional.

Ce gândește lumea
În primele ore de după alegeri, au început rechizitoriile online la adresa întregii Generații de Aur. Site-uri, emisiuni radio și tv, plus stufoasa încrengătură de rețele de socializare au găzduit opinii, multe dintre ele radicale. Că noi numim impropriu Generație de Aur o generație care n-a obținut niciun fel de aur. Că toți vecinii noștri de geografie au obținut câte ceva notabil.

Rușii, ungurii, polonezii, iugoslavii (ulterior croații), turcii, grecii, cehii, până și bulgarii pe care întotdeauna i-am văzut mai amărâți decât noi, au dacă nu competiții câștigate sau finale disputate, măcar câte o semifinală în palmares. Noi ne-am împotmolit în punctul cu var al unui sfert de finală istoric, dar mult prea liric, o amintire mai degrabă melancolică decât glorioasă.

Da, putem vorbi de Steaua ’86 ca fiind de aur, pentru că ea chiar s-a poleit cu aur. California ’94 n-a avut veșmânt aurit, ci doar o mantie roșie udată cu lacrimi și sudoare în acel sfert de finală sufocant cu Suedia. Iar jucătorii de-atunci? În afara lui Hagi, care produce jucători și a câștigat un campionat, poate și în afara lui Petrescu, și el campion, dar mai demult, ceilalți sunt niște oameni care-și cam tot caută vadul de vreo două decenii încoace. Au ajuns la cincizeci de ani și tot bâjbâie!

Avem altceva în afara lor?
A plouat cu asemenea reproșuri, oamenii și-au adus aminte, la necaz, de tot ce-au strâns în ei. E ca și cum atunci când îți cerți copilul că a luat o notă mică la geografie ieri, îi aduci aminte, ca argument, că nu trebuie să uite că și anul trecut a mai făcut o boroboață. Suntem tentați să desființăm Generația de Aur, s-o așezăm pe raftul învinșilor eterni, s-o arătăm cu degetul că n-a fost în stare nu doar să se califice în fața Suediei, ci nici să ne care în spate speranțele decenii la rând. Să ne facă fericiți atunci, în 1994, dar și mai apoi, în 2004, 2014, 2018, 2028 și în alți ani care vor veni.

Ni le aducem aminte pe toate, dar uităm că, de decenii încoace, am ieșit de foarte puține ori în stradă. Și o singură dată am știut exact pentru ce ieșim. Pentru a ne bucura. Era iulie 1994. Ce demult a fost!