Unde e locul naționalei României?

Marile puteri ale fotbalului mondial joacă meciuri amicale între ele. În virtutea acestui fapt, numele mai puțin mari sunt obligate să facă același lucru. Să joace tot între ele

Germania-Spania la Dusseldorf. Italia-Argentina la Manchester, pe stadionul lui City. Brazilia pe Lujniki, unde va fi în curând finala mondială (un Lujniki modern, refăcut complet, fără pista aceea amplă, de pe vremea lui Hrușciov). Columbia în vizită pe Stade de France. Anglia, călătorind în Olanda.

Vor urma, astăzi, Germania-Brazilia, Anglia-Italia, Spania-Argentina. Cei mari joacă doar între ei, nu pierd vremea cu jumătăți de măsură. Se poate obiecta că Italia și Olanda nu sunt calificate la Mondial. E adevărat, dar tot mari rămân. După cum Polonia, deși e numărul 6 în lume și va merge în Rusia, s-a duelat nu cu zeii, ci cu pământenii Nigeriei. Fiindcă e doar bună, nu și suficient de mare.

De-ai noștri
Când n-ai fost la Mondiale de două decenii și când locuiești pe poziția 36 a clasamentului planetar (Danke, Herr Daum, că ne-ai dus cu liftul în subsolul tehnic, până să vii matale am locuit binișor mai sus!), un meci în Israel (locul 94) nu e rău. Mai schimbi clima, mai scapi de iarna care parcă nu se mai termină. Iar o vizită a Suediei (locul 19) la tine acasă e chiar o realizare managerială. Suedia va merge în Rusia după ce l-a făcut pe Gigi Buffon telespectator de lux al Mondialului.

Jucăm cu cine putem și jucăm cum putem. Suntem o reprezentativă care la noua și destul de ciudata Ligă a Națiunilor va evolua într-un fel de Divizie C de pe vremuri. Poate că nici n-are rost să ne înfruntăm cu Brazilia sau cu Germania când în meciurile oficiale din viitorul apropiat ne vom duela cu Serbia, cu Muntenegru și cu Lituania. Ne vom întâlni nu cu Kroos sau cu Griezmann, ci cu amicii noștri Arlauskis și Matulevicius. Pentru asta, o confruntare cu acel Levy israelit, care e cât Bizonul și Alibec luați împreună, pare suficientă.

Rarele noastre festinuri
Sigur, există varianta ca înainte de Mondiale să întâlnim Argentina. Fie dăm noi o talpă spre Estuarul La Plata, fie trec ei pe la noi în drum spre Moscova. Bine-ar fi să fie, dar încă nu e nimic stabilit clar. Nu demult, ne-a vizitat Olanda (e tot mare, chiar și ieșită din formă, am mai spus). Chile și Spania au trecut pe la Cluj, să nu uităm că am făcut și un prețios 2-2 la Bologna, cu nea Puiu pe bancă. Messi și-a lăsat urmele gastrice pe Național Arena, unde a călcat și Cavani, dar de-atunci a trecut ceva vreme, iar noi stăteam pe vremea aceea mult mai bine în ierarhia mondială, altfel Argentina și Uruguay n-ar fi acceptat să piardă vremea prin Balcani.

Asta avem, asta facem
Nu ne-am prea supărat când ne-a bătut Franța la limită, în uvertura Europeanului. Am pierdut în ultimele minute, după un pui de fault la portar. Egalul cu Elveția, tot la Euro 2016, l-am luat de bun. Nici măcar la înfrângerile drastice în fața Poloniei nu ne-am iritat, acceptând diferența de valoare. În schimb, am fost furioși după eșecul cu Albania, întipărindu-ni-l în memorie pe acel Sadiku, pe care, în alte împrejurări, nu ne-am fi ostenit să-l ținem minte. Ne-am enervat când am făcut un singur punct din șase cu Muntenegru și când n-am reușit să câștigăm la Astana, cu tot terenul sintetic și cu tot arbitrajul potrivnic.

Astfel de lucruri ne scot din pepeni. Astfel de meciuri trebuie să învățăm să câștigăm. Acele meciuri care sunt de câștigat. Noua ordine mondială a fotbalului, cu Liga Națiunilor ierarhizată pe divizii, ne va cam ține în această zonă a fotbalului mediocru, oferindu-ne doar arareori prilejul să dăm de altfel de preopinenți. De aceea, astăzi, contra Suediei, e o ocazie bună să arătăm că ne permitem mai mult decât să stăm în tovărășia acelui Levy care pare să doarmă în bucătăria unde se gătește cușer.