Ion Marin, la cea mai prețioasă victorie

Într-un recent interviu televizat, cel alintat ”Săpăligă” a povestit cum a învins cancerul cu care, în afara familiei, puțină lume a știut că se luptă

Televizorul era fără sonor când ecranul a fost umplut de chipul lui Ion Marin. Aha, stai să vedem ce zice, precis îl întreabă reporterul de Dinamo, de Negoiță, de Miriuță. N-a mai vorbit demult, probabil că a tot fost plecat prin țările arabe… Dar, stai puțin, ce-i cu el? E elegant, ca de obicei, cu ciocul tuns și aranjat, sacou, cravată asortată, dar între gulerul cămășii și Mărul lui Adam mai e loc de încă un măr, de un ionatan zdravăn. Ce-a slăbit așa? Și ce-o fi cu paloarea asta? Oare de la căldura deșertului? Se cere activat sonorul! Unde e telecomanda?

40 de centimetri de colon
Nu. N-a slăbit de la arșiță! A avut cancer, cancer la colon! El o spune. Reporterul DigiSport, Radu Drăguț, un tip mobilat și stilat, simte că nu trebuie să-l întrerupă, iar Ion Marin, (în martie va face 63 de ani) parcă mai încărunțit, dar cu aceeași privire albastră, îndreptată mereu înainte, înșiră cuvintele egal, parcă ar vorbi despre dispunerea fundașilor în ultimul meci câștigat.

În iulie trecut nu s-a simțit bine, a făcut analize, iar diagnosticul a fost evident. S-a dus urgent la o clinică din Germania, l-au operat imediat, i-au scos 40 de centimetri din colon, a slăbit 15 kilograme. A făcut chimioterapie, s-a simțit rău, mereu greață, mereu amețeli. Acum e bine, ultimele analize, făcute în urmă cu câteva zile, au fost în regulă. Soția, care a fost mereu lângă el, se străduiește să-l îngrașe puțin. Urmează să meargă la înot, să-și refacă masa musculară. Și dorește, când se va întrema, să revină în fotbal.

Cerul, ca o cortină care cade
Radu Drăguț intervine și-l provoacă, întrebându-l cum a primit vestea. Glasul lui „Săpăligă” e la fel de egal, doar mesajul e altul. „A fost ca și când cerul se trage în jos, ca o cortină…”. O spune fără patos, ca și când i-ar fi zis lui Tavi Grigore că trebuie să coboare mai mult între Răchită și Bălăceanu, să închidă spațiile. Practic, Ion Marin e cel care mută discuția din sala de operație spre terenul de fotbal. Se vede că trupul, împuținat de boală, simte nevoia să fie iarăși în iarbă, iar mintea și inima vor să-și schimbe orizontul de la branule și perfuzii la tablă, vestiar, trening și toate cele ale meseriei de antrenor.

Putere și discreție
Omul slăbit și palid din fața camerei a băgat capul în gheata lui Ian Rush, a învins Interul într-o după-amiază de toamnă, a văzut de pe teren torțele aprinse după meciul cu Hamburg, a luat trei titluri în tricoul lui Dinamo și încă unul din sacoul de antrenor al „câinilor”, i s-a udat cămașa cu șampanie după Cupa luată cu Petrolul, l-a înfiat la propriu pe Fatai, ca să-l facă român, și i-a smuls ciocolata din mână lui Alibec, aruncându-l în focul luptei la 17 ani. A fost campion în Kuweit, a câștigat meciuri și bani în Emirate și în Arabia Saudită, dar a auzit de aproape și „trilul” mitralierelor din Kurdistanul irakian.

A trecut prin multe, spinarea lui puternică a suportat poveri, însă nu s-a plâns niciodată. Nici acum, mai nimeni n-a știut de greaua lui încercare. Nu s-a văitat, n-a avut grijă „să se afle” și n-a ieșit în public decât după ce medicii i-au spus că e vindecat. A procedat în așa fel încât subiectul să nu fie suferința lui Ion Marin, ci faptul că Ion Marin a învins boala.

O revenire triumfală într-un peisaj din care, datorită discreției personajului principal, puțină lume a constatat că lipsește. Bine ai revenit, Ion Marin! Felicitări pentru cea mai prețioasă victorie a carierei! Și a vieții!