Un antrenor enervant de bun
E mereu cu mâinile în șold, zbiară la arbitri, dă cu geaca de pământ și n-o să-l vedeți niciodată în costum pe bancă, privind detașat și britanic spre teren.

Fotbalistul Dan Petrescu a fost mare și a ajuns sus pentru că a interpretat altfel rolul fundașului dreapta, mereu nemulțumit de acel 2 pe care-l avea scris pe spate și pe care l-a transformat în alte cifre, mai ales în 7, numărul aripii dreapta.
Antrenorul Dan Petrescu încă nu e așa mare ca fotbalistul și probabil că nici nu va ajunge, pentru că acel nivel e extrem de greu de atins. Dar e un antrenor bun, excelent pentru piața românească și pretabil la export. Un antrenor eficient, cu lipici la trofee.
Fotbalul lui Dan Petrescu pare simplist, dar e doar simplu. În orchestrele sale nu există violoniști, și chiar dacă uneori ei mai apar, sunt puși să care vioara, cu contrabas cu tot. Pe vremuri, la Urziceni, Dacian Varga, care era singurul puțin „mai altfel”, făcea deseori alunecări în propriul teren. Acum, Culio, fostul artilerist de elită, e un soldat bătrân care nu iese din cuvântul generalului și nu se depărtează la mai mult de zece pași de Hoban.
Vi se pare că Dan Petrescu e enervant? Oricui i se pare, n-are cum să nu i se pară. E mereu cu mâinile în șold, zbiară la arbitri, dă cu geaca de pământ și n-o să-l vedeți niciodată în costum pe bancă, privind detașat și britanic spre teren. Va fi de-a pururi zbuciumat, va prețui mereu fotbalistul-maratonist și va avea întotdeauna rezerve față de cei tehnici, dar neancorați la împinsul bolovanului la deal.
Va spune mereu că arbitrii l-au nenorocit, deși lucrurile stau exact pe dos. Va povesti ce bun e adversarul pe care tocmai l-a învins, chiar dacă acesta n-a tras un șut spre poartă. Iar inamicul de săptămâna viitoare va fi zugrăvit mereu ca o mare echipă, chiar dacă e vorba despre ultima clasată.
Ăsta e el. Iubitor de efort, de pasă lungă, de duel la cap câștigat de ai săi, de agresivitate, de goluri date din faze fixe. Adică de chestiuni în care se vede clar mâna antrenorului. Estetica devine superfluă atunci când la mijloc sunt puncte, trofee și bani. La cincizeci de ani nu se mai poate schimba. Poate însă să-și mai pună un raft la vitrină, pe care să așeze alte cupe. Nu vi se pare că seamănă cumva cu Iordănescu-tatăl în urmă cu vreo 15-20 de ani?