Niște oase rupte

Weekendul ne-a arătat radiografiile fracturilor lui Bourceanu și Măzărache. Două accidentări stranii, care puteau fi evitate

Istoria ortopedică a fotbalului e complexă și stufoasă. Cei trecuți de o anumită vârstă povestesc despre accidentarea lui Pele de către portughezul Morais la Mondialele din 1966. Peisajul nostru e și el bogat. Lăcătuș cu Ardeleanu, Șeroni cu Nicușor Bancu sau, în vremuri ceva mai vechi, timișoreanul Marcel Sabou, ajuns apoi la Dinamo și ulterior emigrat în străinătate cu un alt Marcel, Pușcaș, care atunci juca la Rapid. Cu o singură excepție, a lui Bancu, revenit pentru că fractura a fost, în exprimare medicală, „curată”, în restul cazurilor s-a vorbit despre finalul carierei victimelor acelor accidentări. De asemenea, în toate situațiile, au existat agresori, picioarele nerupându-se singure.

Cum să provoci un penalty contra echipei tale rupându-ți piciorul?
Cazul lui Măzărache e literalmente straniu. Vârful de atac al lui Juventus Colentina a făcut la acea nefericită fază exact ceea ce scrie în toate cărțile că trebuie să facă: s-a retras în apărare în urmărirea adversarului direct, a stoperului Astrei, Bejan. Măzărache s-a întins să ciupească mingea, dar n-a ajuns la ea, ci la piciorul lui Bejan. Iar acolo, între cele două jambiere de culori diferite, s-a produs cea mai ciudată pârghie din lume, piciorul stâng al lui Măzărache trosnind ca un vreasc, zgomot sinistru care a spart liniștea perfectă a stadionului Petrolul, complet depopulat. Dublă fractură, tibie și peroneu! Și o premieră pentru istoria fotbalului: aceea de a faulta în careul propriu cu prețul ruperii propriului picior! Greu de crezut să mai fi existat vreodată așa ceva! Și la fel de greu de prognozat dacă se va mai întâmpla vreodată. Probabil că nu se va mai întâmpla!

Rusia Generalului Iarnă
Un meci Ural-Arsenal Tula în decembrie e un nonsens din capul locului. Terenul din zona care desparte geografic Europa de Asia arăta precum câmpul de luptă de la Stalingrad. Zăpadă, porțiuni cu gheață, insule verzui de iarbă alunecoasă. Gazdele Mondialului din vara viitoare își dispută campionatul intern pe asemenea patinoare și pare să le pese foarte puțin că jucători cu sume imense de transfer și cu salarii pe măsură sunt obligați să evolueze în asemenea condiții. Pe un teren bun, cu toată intrarea hotărâtă a adversarului de la Ural, piciorul lui Bourceanu nu s-ar fi rupt.

Soldatul de la Mosfilm
Dacă ați văzut imaginile accidentării lui Bourceanu, imposibil să nu fi rămas impresionați. Alex are mingea în terenul propriu, undeva în lateral dreapta. Spre el vine un adversar în alunecare întârziată, iar când ajunge la Bourceanu, piciorul compatriotului nostru alunecă puțin, suficient cât să întâlnească forța maximă a agresiunii adverse. Dacă terenul era bun și piciorul lui Alex nu aluneca, acțiunea adversarului ar fi avut loc cu o fracțiune de secundă mai târziu, nu atunci când momentul forței a fost maxim.

Bourceanu s-a ridicat grăbit (era 1-0 pentru Ural!) a dat să facă doi pași și abia apoi s-a prăbușit. Încălzit, Alex credea că mai poate juca, deși tibia sa era ruptă în partea de jos, nu departe de laba piciorului. Iar acei doi pași ai lui Bourceanu, cu călcătura pe piciorul rupt, au semănat cu ai soldaților din producțiile Mosfilm despre război, când eroul sovietic, cu pieptul ciuruit, mai face câțiva pași până să cadă.

Doi pași în plus
Măzărache are 24 de ani și o carieră întreagă înainte. Bourceanu, în schimb, are 32 și nu foarte multe sezoane rămase de jucat. În asemenea situații, ordinea operațiilor e clară. Intervenție chirurgicală, ghips, recuperare, așteptarea revenirii pe gazon. Ambii sunt băieți zdraveni, ciolănoși, ambii au drept principale calități ambiția și forța fizică. Deși îi dorim pe amândoi cât mai repede înapoi pe teren, ceva ne spune că Bourceanu va juca înaintea lui Măzărache. Pașii aceia doi, de soldat sovietic, îl definesc în întregime.