Gică al Craiovei

Înainte de a fi al tuturor românilor prin vitraliul echipei naționale, înainte de a fi al Barcelonei, al lui Eindhoven sau al Galatei (celelalte, Tottenham, Lecce, Hanovra și, pușchea pe limbă, Steaua și Dinamo, au fost doar gări intermediare), Gică […]

Înainte de a fi al tuturor românilor prin vitraliul echipei naționale, înainte de a fi al Barcelonei, al lui Eindhoven sau al Galatei (celelalte, Tottenham, Lecce, Hanovra și, pușchea pe limbă, Steaua și Dinamo, au fost doar gări intermediare), Gică Popescu e al Craiovei. Probabil că și el știe asta, chiar dacă pe Camp Nou e primit cu aplauze, iar la Istanbul cu temenele.

Gică a stat la Craiova aproape cinci ani, cu un intermezzo de cătănie de câteva luni în Ghencea. Pentru anii optzeci, era puțin. Ștefănescu a jucat în alb-albastru 12 ani, Balaci 11, Negrilă vreo 13, iar Silviu Lung-tatăl, cu totul, peste 15. Pentru zilele noastre e însă enorm. Azi media de statornicie e mult mai mică, iar 5 ani într-un singur loc aduc miasme deja a record.

Gică e al Craiovei pentru că a intrat în echipă în 1985, când nostalgia Maximei încă fierbea în toate paharele cu zaibăr, și a traversat niște ani de restriște, în care Știința încerca să se pună de-a curmezișul regimului cu mult mai puține mijloace decât în perioada 1980-1984. În locul lui Balaci, Cămătaru, Crișan sau Beldeanu, fotbaliști fabuloși, jucau acum Bâcu de la Maglavit, Biță de la Ostroveni sau Dănuț Bica de la Drăgășani, fotbaliști buni, nu-ncape vorbă, dar care aveau nevoie de un liant, de un cheag.

Cheagul a fost Gică însuși.

A apărut normal, firesc, parcă făcut să se înșurubeze în cazanul de dragoste din tribune, care de multe ori aduna tot 50.000 de guri de foc, ca pe vremea Maximei. A debutat ca un fel de mijlocaș firav, cu segmente parcă prea lungi, dar a pus repede pe el carne și valoare și a devenit un fel de „de toate”. În principiu libero, adică număr 6 (Cârțu a văzut asta și l-a înfipt între Săndoi și Nicu Zamfir, într-un trio pe care dacă l-ar avea azi Mangia, alt iubitor al sistemului cu trei fundași, ar câștiga lejer campionatul), Gică era de multe ori mijlocaș central, un fel de 8, urca spre sarcinile decarului și nu o dată devenea număr 9, vârf de atac.

Nouă. Acesta a fost numărul lui Gică la Craiova. Un fel de fundaș al întregului teren, cu ghete și tricou de atacant. Un haiduc al acelor ani aproape imposibili din punct de vedere social, un tânăr care alerga dintr-un careu în celălalt cu pletele și cu nasul (cel vechi!) în vânt, făcându-i pe oamenii care-i strigau „Gică Popescu, Dumnezeul nostru!”, să uite că în case e frig și că în inimi e întuneric, în așteptarea următoarei duminici de fericire de pe Central. Atunci, duminică, în jurul lui Gică, în case se făcea cald, iar în suflete se aprindea lumina.