Teama de fotbal și de arbitraj

Arbitrajul a provocat fiori înainte de Steaua-CFR și puțin după. În timpul meciului însă, jocul n-a adus niciun fior

Botoșani-Iași 3-3, Sepsi-Craiova 2-3 și, mai ales, Craiova-Dinamo 2-2 au fost meciuri mult peste CFR-Steaua 1-1. Teoria pomului lăudat, de la care se vine cu sacul gol, a mai funcționat o dată. Un derby urât, un fotbal sărac, un arbitraj controversat, dar parcă, vorba lui Cristi Balaj în studio la Telekom Sport, peste nivelul jocului.

De ce ne temem de fotbal?
În niciun caz pentru că nivelul fotbaliștilor n-ar fi suficient de ridicat. Când dai milioanele Stelei, când iei tot ce e mai bun de la Astra și Viitorul, adică exact de la echipele în fața cărora ai pierdut ultimele două campionate, nu poți să te plângi că n-ai jucători. Și nici n-ai cum să justifici de ce, timp de aproape o oră, n-ai avut nicio ocazie.

Explicația e una singură. Ți-a fost teamă de fotbal, te-ai retras în carapace, ai ținut mereu șapte, opt, nouă oameni în fața mingii. Una e să faci spectacol cu Mediașul, alta cu CFR-ul. Aici, până și presupușii artiști Budescu și Alibec se supun unor comandamente clare, unor reguli pe care n-au voie să le încalce.
Dacă Steaua se teme de fotbal conjunctural, la anumite meciuri pe care înainte de a-și propune să le câștige urmărește în primul rând să nu le piardă, la CFR aceasta e structura genetică. Lung pe vârf și mingea a doua, vorba lui Hagi. Să stai bine în teren, să nu lași spații, să urmărești să scoți cât mai mult din faze fixe. În traducere liberă, să câștigi.

Cine va identifica la sfârșitul campionatului măcar trei-patru meciuri frumoase ale CFR-ului merită un premiu. Până acum, au fost doar două jumătăți de meciuri frumoase, cu Timișoara și cu Craiova, dar parcă de fiecare dată puținul fior estetic a fost provocat nu de echipa lui Dan Petrescu, ci de adversari.
Așadar, se tem de fotbal cei cărora li se insuflă ideea că trebuie să se teamă. Că mai important decât să faci spectacol este să nu pierzi. Un scop sacru, în numele reușitei finale. Când iei titlul și bei șampania, nu mai contează că timp de un an ai avut în pahar poșircă.

Dar de arbitraj de ce ne temem?
De fapt, nu ne temem, doar susținem că ne-ar fi frică. De ce să te temi când ai avut cinci penaltyuri în primele zece etape? Asta înseamnă că dacă ții ritmul, la finalul celor 36 de runde vei avea 18 penaltyuri.
Statisticile arată că, de regulă, o campioană, adică o echipă prezentă des în careurile adverse (altfel nu prea ai cum să iei titlul!) beneficiază de circa 10 penaltyuri pe sezon. CFR are deja 5 și vine după meci și spune că Hațegan a avantajat Steaua!

La fel spune și Steaua. Că acolo, la Benzar, a fost penalty. Și, după expozeul tv al lui Balaj, poate invoca și un ofsaid care influențează faza la golul validat al lui Urko Vera.

În mod normal, când ambele echipe se plâng de arbitraj, înseamnă că tu, arbitru, te-ai descurcat destul de onorabil. E ca și în povestea în care dacă stai cu un picior pe un cub de gheață și cu celălalt pe o plită încinsă, în principiu e bine. Dar nu e chiar așa bine.

Chiar dacă la Cluj n-au fost erori epocale, arbitrajul a fost poticnit, temător, în multe situații frânând fotbalul, și așa destul de sărac. Senzația e că de multe ori arbitrii, chiar și cei de vârf (vorbim de Hațegan în fond) se tem să nu greșească la fel de mult cum se tem și fotbaliștii să joace. E o teamă generalizată care induce un peisaj cenușiu, ca și începutul de toamnă de afară.
Să vedem însă Clasicul de duminică. El are, în primul rând, rolul de a curăța peisajul de aceste precauții (de joc și de arbitraj), care ne-au dat senzația, joi seara, că mergem pe sârmă, nu că ne uităm la fotbal.