Apărarea atacantului Dănciulescu

Danciu, cu sacou de oficial, dar și cu șapcă de ultras, cocoțat pe meterezele peluzei dinamoviste, încercând să împiedice cascada de hârtie igienică să se reverse către teren.

O imagine pe care unii au găsit-o comică, iar alții, eroică. De fapt, e pe undeva pe la mijloc, dar fără asaltul meterezelor înfăptuit cu aplomb de fostul golgeter, meciul nu s-ar fi reluat, cu toată buna intenție a lui Hațegan.

În acele momente post-Nostradamus (inspirată scenografia peluzei!), Danciu s-a rugat, practic, de galerie, să ofere Derby-ului o șansă. În fața Comisiilor conta mai puțin că peluza semăna cu Bombonera lui Boca Juniors, la Comisie esențiale sunt minutele de întrerupere, raportul arbitrului și al observatorilor și, în general, mărturiile oficiale ale unor tipi pentru care spiritul ultras e extrem de atrofiat.

Prin intervenția sa la limita alpinismului, Danciu a ajutat pe Dinamo poate la fel de mult ca piciorul netremurat al lui Hanca la penalty-uri. Că dacă diluviul de hârtie igienică ar fi continuat, probabil că nu se mai ajungea la penaltyuri.

Sigur că pe buzele fostului atacant s-au putut citi și cuvinte care nu țin neapărat de limbajul cel mai delicat, dar oare cui îi arde de expresii frumoase în astfel de momente? Esteții n-au decât să meargă în fața unei astfel de peluze incandescente și să cânte lieduri! E lesne de înțeles cum le va răspunde corul miilor de voci.

Vorbeam mai înainte despre buna intenție a lui Hațegan. Spre deosebire de faptele de-acum un deceniu, când Deaconu a sunat retragerea la cabine la prima piatră de brichetă semnalată dincoace de Ecuator, Hațegan a dovedit că înțelege și spiritul fotbalului, nu doar litera regulamentului.

A lăsat meciul să se joace, deși Boldrin sau Penedo erau clar mai vătămați decât Lovin în 2008. Când ai patruzeci de mii de oameni în tribune, nu-i trimiți acasă doar pentru că există un paragraf de regulament care să-ți permită să faci asta!