Două porturi. Liverpool și Giurgiu

Finala campionatului românesc pică extrem de prost, la 48 de ore după marele meci de pe Anfield

Câtă savoare mai au, asta dacă au avut vreodată, declarațiile despre tricouri în dungi și despre îmbrăcatul pe întuneric după un astfel de meci? Cei care prizează această retorică șumimemeistă, acest dialog de Platoni și Aristoteli șugubeți, un singur sfat: ascultați corul de pe Anfield! Acela este fotbalul, despre el vorbim.

Al cui e, de fapt, fotbalul?
De fapt, fotbalul nu e doar acela văzut joi noapte în portul britanic, deși de numele lui Liverpool se leagă multe astfel de peripeții, inclusiv Istanbul 2005, după 0-3 cu Milan. Fotbalul e și Remontada lui Real, începută încă de la hotel, în drum spre stadion, cu mii de oameni pe străzi, împingând parcă autocarul încărcat cu supervedete către Bernabeu și apoi către poarta lui Wolfsburg. Fotbalul, în esența sa, e tribuna alb-roșie de pe Calderon, de fapt arena lui Atletico pare să aibă patru peluze, pentru că galeria înseamnă tot stadionul. Acei oameni, care țin cu cămașa mereu neagră a lui Simeone, știu că se duc să vadă un joc închis, altfel n-ai cum să elimini Barcelona, dar și că ai lor sunt gata să-și pună piepturile, tibiile, pomeții (ați văzut rana lui Godin!) în calea lui Messi și Suarez.

Acelor oameni din tribunele de la Bernabeu, Calderon sau Merseyside mijlocul de săptămână le-a oferit totul. Altădată, zilele și soarta au fost darnice cu privitorii de pe Camp Nou, de la Dortmund, din catedrala lui Bilbao, de pe Old Trafford. Sunt locuri în care plătești și ești răsplătit. Spații în care te educi singur, nu e nevoie să te educe nimeni. Areale unde arunci cu inima și cu glasul, nu cu bricheta sau cu petarda. Nu contează cine ești, cum te numești. Imaginile de final de pe Anfield i-au surprins pe Dalglish și pe Rush cântând din loja oficială în același ritm și cu aceeași intensitate cu fanii din peluză.

Ce arme avem? Comisiile, arbitrii
Ca și Liverpool, Giurgiu e și el port. Nu departe de un posibil The  Kop de Vlașca trece bătrâna Dunăre. Uneori, barjele în drum spre mare mai dau câte un țignal, care se aude mai tare decât fluierul lui Colțescu, în toamnă, când a anulat trei goluri Stelei. Vedeți ce repede uităm? Suntem tentați să ne amintim mereu de goluri anulate, de circumstanțe de penalty, de suspendări, de Comisii. Scuze pentru paralela total neinspirată! E finala noastră, a românilor, între o campioană care are vocație pentru așa ceva și o echipă bună, care a condus campionatul de la un capăt la altul. Între o echipă cu un antrenor școlit în Germania și alta, condusă de un tip izvorât din filosofia giuleșteană, adică din singurul loc din România care pare să aibă cromozomi comuni cu Anfield.

Tudorel la Dalglish?
Putem gândi așa? Putem, la primul aut dictat de Balaj să nu-i scanăm cariera, să vedem câte decizii pro-Steaua și câte pro-Astra are? Putem să facem personaje principale din suporteri și nu din Gigi Becali? Putem să-i căutăm în tribuna stelistă pe Tudorel Stoica sau pe Majaru, echivalenții tenorilor Dalglish și Rush, și să-i observăm cântând cu lacrimi în ochi? Dacă da, înseamnă că începem să înțelegem fotbalul. Dacă nu, ne rămâne doar să vedem săptămâna viitoare, la Comisii!

P.S. Sigur că fotbalul înseamnă Real, Atletico, Liverpool. Dar înseamnă, vă invităm să constatați, și Mircea Lucescu. La aproape 71 de ani, cu un club mineresc iscat din filon Stahanov, antrenându-se printre biute și tranșee, jucând aproape de ruine și Majdane, nea Mircea e în semifinalele europene, în aceleași urne cu tenorii și cu zeii despre care am glosat mai sus! Să facem un efort să înțelegem ce înseamnă asta!