60accio

Cîrțu a avut în viață harul fotbalului, dar și mai multe dezavantaje. A fost contemporan cu Ilie Balaci, așa că a trebuit să împartă cu Marele Blond adulația tribunei oltene

Apoi a trăit în același timp cu Mircea Lucescu, Iordănescu, Pițurcă, fiecare dintre aceștia răpindu-i din accesul la titlul de cel mai bun antrenor. Pînă și ziua de naștere, 12 noiembrie, o împarte, și nu cu oricine, ci tocmai cu Nadia Comăneci, a cărei poziție privilegiată în pagină nu poate fi contestată de nimeni, nici măcar de Sorin.

Da, Cîrțu face azi 60 de ani! Tînărul acela parcă înspicat prea devreme, care atunci cînd e în civil se încăpățînează să se poarte la modă, cu blugi cu talie joasă și cu șosete mici, sub oul gleznei. De aproape un an e bunic, intră în fiecare dimineață într-o cameră de copil și-și ia nepoțelul în brațe.

Bunicul care se poartă tinerește duce cu el aproape treizeci de ani de antrenorat și aproape douăzeci de hepatită C, ambele boli tratîndu-le cu apă plată și cu flacoane de pastile. Cumpătat de la o vîrstă, după ce a fost ani de zile vulcanic, Sorinaccio are puterea să treacă, sprijinit în toiagul umorului său oltenesc nativ, inclusiv peste episoadele cenușii ale carierei, cum ar fi povestea cu bara de la Basel.

La umor a recurs cu multe alte prilejuri. Unul dintre ele: la un meci, cînd era la Pandurii, a făcut tărăboi pe margine, împreunînd mîinile în direcția arbitrului, ca și cînd ar fi fost prinse în cătușe. Peste cîțiva ani, cînd Mourinho a făcut și el același gest, a spus „Măi, ce seamănă băiatul ăsta cu mine!”.

Celor mai tineri, un fragment încă nepovestit din opera fotbalistului Cîrțu. La un meci de Cupă cu Rapidul, să fi fost prin 1977, a triblat 2-3 adversari într-un metru pătrat, pe linia de fund, fără ca mingea să părăsească varul. Au trebuit să treacă aproape patru decenii pînă să revedem faza pe stadioanele noastre, reprodusă recent de Florin Tănase, în meciul Dinamo-Viitorul. Așa e Cîrțu, ireproductibil. Sau reproductibil la patru decenii distanță!