Despre bărbăție și antrenorat

Chiar și la 0-3, Mirel Rădoi are un discurs corect, franc, bărbătesc, apreciabil. Însă antrenoratul nu presupune doar asta

Poți, într-adevăr, să-i spui de o sută de ori lui Muniru să nu mai dribleze. Poți să iei gol pe driblingul nereușit (a avut vreun dribling reușit,vreodată?) al lui Sulley, poate să-l prindă faza avansat pe Alcenat pînă spre Caraibe (l-a prins vreodată vreun atac al adversarilor pe postul său real, de fundaș dreapta?), poți să iei golul al doilea din ofsaid clar, chit că Guilherme dormea. Toate astea se pot întîmpla într-un meci de fotbal, știți doar că mingea e rotundă, poți păți aceste necazuri chiar dacă ai dominat o repriză și-un pic, chiar dacă ai avut bară.

Da, e minutul 67, e 2-0 pentru ei, se mai întîmplă. Cînd e  în favoarea noastră, 2-0  e cel mai periculos scor. Cînd e pentru ei, devine și mai periculos. Poate crește oricînd la  3-0, iar atunci chiar că nu mai e mare lucru de făcut.

La 2-0 pentru adversar, atunci se vede antrenorul! Cînd mai e aproape o jumătate de oră, în ciuda scorului, meciul încă o poate lua în orice direcție. Cu condiția să-l ajuți și tu puțin.

Nu trebuie să fii neapărat fanul necondiționat al lui Șumudică pentru a observa că Astra a întors de la 0-2 atît la Londra, cu West Ham, cît și în fața lui Alkmaar. Iar olandezii de la AZ, chiar dacă nu sînt Ajax sau PSV, nu par genul de nație care să se înece la mal după ce s-a văzut cu sacii în căruță. Însă Șumudică a făcut ceva, un sprint pe margine, o schimbare inspirată, o grimasă, un strigăt, și a redresat situații care păreau fără ieșire.

În schimb, Steaua n-a făcut nimic. S-a prăbușit de parcă reprizele, prima și a doua, nu numai că nu făceau parte din același meci, dar nici măcar din același veac. Atunci, la acel 0-2, trebuia să vină ceva! O scînteie care să reaprindă viața într-un trup vital pînă la pauză, dar complet nemișcat după aceea. Sigur că scriind mesaje din spatele geamului securizat, e mai greu să te audă și să te simtă echipa. Dar la Belgrad, de exemplu, Mirel n-a mai fost după geamuri, ci acolo, lîngă ei. Și repriza a doua n-a mai însemnat drumul de la 0-0 la 0-3, ca acum, ci de la 2-1 la 2-4. Ceea ce înseamnă cam același lucru.

În rest, discursul a fost apreciabil, iar curajul de a spune lucrurilor pe nume, demn de considerație. Mult peste Gigi, care părea un director de Regie Autonomă anunțînd disponibilizări masive, mult chiar și peste antrenorul „oficial”, Pedrazzini, parcă prea dispus să se dea la o parte după primele silabe cu de-mi-si-a. Mult peste prestația lui Tade, mult peste pasele lui Muniru, peste supărările lui Iancu și chiar peste sprinturile pline de zbucium ale lui Adi Popa.

Că tot am adus vorba de Tade, să ne aducem aminte că acum trei decenii Eugen Barbu îl numea pe Cămătaru ba dromader, ba cămilă în chiloți.  Privindu-l pe Tade, am regretat că maestrul a trecut în posteritate fără să apuce să-și reverse epitetele asupra golgeterului campionatului trecut. Oare cum l-ar fi alintat dacă ar fi văzut meciurile cu Tîrgu-Mureș și cu Rosenborg?