Dani Coman, oltenii și Capacitatea

Ieri, în finala juniorilor născuți în anul 2000, Piteștiul a învins Craiova cu 3-1. Astăzi, finaliștii și învingătorii lor vor fi în bănci, pentru teza la limba română

Combinație letală, călcîi după călcîi, între Gîrbiță, Mitrocsak și Zbona, încheiată cu gol. Fuleu impresionant Rareș Poda, gol Andrei Zete. La modul SF, poate fi o cronică a unui meci de Liga 1 de peste vreo opt ani. La modul real și concret e povestea finalei naționale a unor copii de 15 ani, care speră că atunci cînd SF-ul va ajunge la soroc, ei vor fi fotbaliști adevărați, cu contracte adevărate, cu glorie, cu bani, cu lumea la picioare.

Deocamdată sînt doar niște aspiranți, cărora le place mingea și fuga. Antrenorii strigă la ei de răgușesc. Pe banca piteșteană e Viorel Dumitrescu, un fost portar al deceniului trecut. La olteni antrenor e Marian Calafeteanu, fostul atacant rafinat al lui Electroputere, dinainte ca acolo, în Valea Roșie, să apară Adi Ilie sau Dănciulescu.

Nivelul tehnic e foarte bun, Craiova și Piteștiul au fost mereu robineții din care au curs șuvoaie de glezne fine. Rețineți un nume. Valentin Screciu, numărul 5 de la Craiova, un mijlocaș central cu o clarviziune surprinzătoare pentru 15 ani. Și încă unul, Constantin Olteanu, un fundaș dreapta mic, drăcos și negricios, un fel de Negrilă peste ani. Dar nu-i uitați nici pe piteștenii Rareș Poda și Andrei Zete, o pereche de atac cu talie, surprinzătoare pentru un Argeș care s-a lăudat mereu cu Radu II, Jean Vlădoiu, Jean Barbu, adică doar cu atacanți de buzunar. Paul Szecui, căpitanul, numărul 8, e servantul lor și de la distanță cel mai bun jucător al finalei.

CSU Craiova e, probabil, în primele 5 investiții la nivel de juniori din țară. Peste ani, nu vor mai fi  Brandan, Madson sau Bawab, ci puștii care, în doar un an de la înființare, au atins fazele finale cu două grupe, 1998 și 2000. Din tribună se uită analitic Cârțu, Geolgău, Tilihoi, Țicleanu, acea Craiova Maxima care în 2000, anul de naștere al copiilor, dispăruse deja.

Dincolo, la Pitești, e, de fapt, grupa de la școala lui Dani Coman, care joacă pentru deja dispăruta Academica. Dani e elegant, cu batistă în buzunarul de la piept, și probabil că în fața lui nu suflă nimeni, așa cum n-a suflat nimeni în nici un vestiar prin care și-a purtat legendarii pantaloni lungi de trening, în care a apărat toată cariera. Putea să facă orice cu banii pe care i-a cîștigat într-o viață de fotbalist, dar a ales să-i cheltuiască tot în fotbal. Probabil că acum pierde, dar peste cîțiva ani va fi sigur în cîștig.

Finala, începută la 9 și jumătate, duminică dimineața, cînd încă mulți dintre noi nici nu ne-am atins de cafetieră, s-a terminat cu hora piteșteană. Astăzi, luni, copiii lasă fotbalul și dau Capacitatea. Au teză la română și printre complemente și metafore probabil că se gîndesc la meciul vieții lor, pe care niște adulți mereu grăbiți l-au programat doar cu o zi înaintea unui examen atît de important. Ei, copiii, cînd să se mai bucure?