Juve și Renașterea italiană
Bonucci, Barzagli, Pirlo, Buffon, niște veterani care vin tot cu spiritul generațiilor dinainte.

La San Siro, pe scări miroase urît, la Roma, zugrăveala de pe Centomilla e coșcovită, iar prin restul Italiei, arenele la care ultima bidinea s-a dat pentru Coppa del Mondo 1990 sînt dărăpănate și populate doar pe sfert, cel mult pe jumătate.
Italia, de patru ori campioană mondială, a cucerit ultima dată Champions League în 2010, însă triumful lui Inter de atunci n-a avut nimic indigen, Mourinho aliniind doar străini, plus autohtonul Materazzi pentru cîteva zeci de secunde, mai mult ca o recompensă pentru întreaga activitate. Ultima Cupă UEFA vine din mileniul trecut (Parma 1999), ceea ce accentuează tușele fotografiei unui fotbal italian pe vremuri imens, dar aflat de mai mulți ani în stare avansată de degradare.
Juve pare singura legătură a fotbalulului italian cu mileniul trei. Prin stadion (singura arenă nouă din întreaga Cizmă), prin joc, prin bani. De aici ar putea începe renașterea, din Nordul industrial care a ținut mereu țara în brațe, contabalansînd seculara melancolie a Sudului. Juve se încăpățînează să fie singurul organ viu al unui trup inert. Juve mai și ciupește cu arbitrii, mai umple uneori tribunalele și pușcăriile cu tipi gen Moggi, dar trăiește. Această finală onorabilă contra Barcelonei, pe care italienii ar fi putut-o cîștiga doar dacă Vidal ar fi fost Messi, poate fi semnalul ridicării.
Dar cine sînt italienii lui Juve? Bonucci, Barzagli, Pirlo, Buffon, niște veterani care vin tot cu spiritul generațiilor dinainte. Pînă și delicatul Marchisio, capabil de un călcîi genial, se apropie și el de 30 de ani. Tinerii lui Juve sînt Pogba și Morata, adică un francez gata să fie vîndut și un spaniol eficient, dar izvorît dintr-un alt spirit. Și atunci, această finală de la Berlin, ce-a fost ea, de fapt, pentru italieni? Renaștere sau cîntec de lebădă?