7 mai, o zi care încurcă

Dacă din 6 mai s-ar face direct 8 mai, și nu 7, probabil că destulă lume ar răsufla ușurată.

De 7 mai se bucură aceia care au fost atunci acolo, la Sevilla, plus cei care aveau măcar 10 ani atunci, adică aproape 40 acum, ca să fi trăit aievea momentul, și alți cîțiva statisticieni nostalgici, lăcrimoși și contraproductivi.

Clubul de după anul 2000, să zicem (în 1996 s-a celebrat cu fast evenimentul, aproape toți actorii de atunci fiind prezenți pe Ghencea),  a lăsat mereu senzația că nu se revendică din acest izvor istoric. Probabil și pentru că data de 7 mai oferă an de an prilej de antiteză între trecut și prezent, iar învingător iese mereu trecutul. E senzația de deranj pe care ți-o dau epopeile, poveștile cu eroi romantici, etalate într-o lume care lucrează cu alt gen de repere.

De 7 mai, an de an, vedem că Tudorel are tot fizicul de atunci, că Ilie Bărbulescu a albit de tot, că Miți Majearu are probleme, că Lucică Bălan n-o duce grozav, că Boloni e departe, printre nisipuri, că Lăcătuș trimite mesaje din Spania, că Pițurcă nu vine nu doar cînd are serviciu la Jeddah, ci nici atunci cînd lucrează în București.

Noul 7 mai, ediție 2015, e complet detașat de Steaua de astăzi. Strămutat din Andaluzia lîngă fruntea Bucegilor, evenimentul va ajuta la strîngerea de fonduri pentru Kassandra Rotariu. Asta e bine și nobil. Mai puțin bine și mai puțin nobil e că acei bătrînei cu burți proeminente  și cu chelii avansate par să vină, pentru contemporani, dintr-o altă logică și dintr-un cu totul alt Univers. Chiar așa, la ce folosește istoria?!