Nicușor Stanciu avea o tobă

.....și o ținea după sobă. Parcă așa suna poezioara sau cîntecelul copilăriei. Valabile la vîrsta inocenței, versurile sînt de-a dreptul naive la maturitate

Două întîmplări trăite aievea. Era mai 2010 și în echipa aproape retrogradată a celor de la Alba Iulia își făcea apariția puștiul Stanciu. La 17 ani neîmpliniți, i-a dat cap în cap pe fundașii Stelei, iar Alba, în fața unui stadion plin, obținea o victorie nesperată și pretindea că a lansat un mare talent.

Al doilea episod, doi ani mai tîrziu, Milano, Giuseppe Meaza. La 19 ani, Stanciu e căpitanul Vasluiului în meciul cu Inter, probabil după o idee de Adrian Porumboiu, de a se da banderola unui puști, în detrimentul altora, mult mai consacrați. Gol din penalty, șerpuiri printre unii pe care-i chema Zanetti şi Ranocchia.

Acest al doilea punct de reper trebuia să fie tabăra de bază de la care urma să se declanșeze adevărata ascensiune. Însă de-acolo, din refugiul milanez, Nicușor pare c-a greșit cărarea, și în loc s-o ia către pisc, a apucat-o la vale, iar acum merge prin cîmp, crezînd că e tot la munte.

S-a spus că nu e copt, dar de vreo cinci ani se tot coace, existînd chiar pericolul să se pîrlească. Fostul Nicușor e demult Nicolae, sau măcar Nicu, dar pare că-și tot caută toba în spatele sobei, nevăzînd că între timp s-a montat calorifer. Pînă acum n-avea loc ba de Tănase, ba de Chipciu. În ultimul meci, cu Petrolul, senzația a fost că n-are loc de el însuși.

Ultima soluție tot toba pare să fie. Să bată tare de tot, să-l trezească.