Borcănelul lui Cârțu

Antrenorul neînvins de 17 etape explică secretul rezistenței la stres

Echipa Craiovei era pe teren, cu Săndoi, cu Lung, cu ceilalți. Cârțu a lăsat vîntul turbat și s-a ascuns în căldura vestiarului. Tolănit pe un pat de masaj, cu glezna dreaptă umflată, „accident de muncă, mi-am sucit piciorul”. Fizioterapeutul îl mîngîia cu un soi de aparat, nu înainte de a-l fi dat cu un soi de căneală. „Vezi să nu-i ștergi tatuajul, că nu mai suportă să-i bage acele încă o dată”. Privirea albastră a lui Sorinaccio a dat spre mov, e clar, n-am făcut cea mai bună glumă. Tatuajul acela e talismanul lui, e laleaua stilizată, logo-ul celui mai mare brand de modă italian, pictat pe glezna care altădată dribla trei adversari pe metru pătrat. Tot Armani l-a chemat și pe cîinele lui, așa că neînvinsul antrenor de la Craiova ia treaba foarte în serios.

De fapt, Cârțu e într-o zi în care probabil că și-a propus să fie extrem de serios. Pleacă la Galați cu echipa, pentru al 18-lea val, și, cu toate că încăperea n-are geam, pare să caute cerul, departe, către Insulele Capului Verde, de unde Nuno Rocha trebuie să vină direct la meci. E supărat pe insolvenții care încurcă peisajul, devine radical, declamă că trebuie să li se ia cîte 10 puncte și să li se dea banii din drepturile tv doar la nivelul nou promovatelor, adică pe ultima treaptă a grilei, iar suma rămasă să se împartă celorlați, neinsolvenților. Calculează, adună, scade. După aproape treizeci de ani de meserie, îți dai seama că trebuie să faci și de astea, nu doar 4-4-2 sau 3-5-2.

De pe hol se aude tropăit de crampoane, apoi imediat, din vestiarul jucătorilor răsună, la maximum, ritmuri hip-hop. „Lasă-i, sînt tineri, se distrează și ei. N-o să stăm tot timpul încruntați!”. Acum 10 sau 15 ani, în vestiarele conduse de Cârțu, n-avea voie să se audă nici naiul lui Gheorghe Zamfir, dat foarte încet. „Am lăsat-o și eu mai moale, meseria asta consumă, acum am nepoțel, vreau să-l văd mare.Stai să-ți zic una cu meseria asta, cam ce înseamnă ea pentru mine și pentru alții ca mine”.

„Acum cîțiva ani eram la Pandurii. Florin Popete avea vreo 35 de ani, vine și-mi zice, știi, nea Sorine, eu aș vrea să mă las și să mă fac antrenor. Să fac școala, să învăț. Aș vrea să mă îndrumi, să-mi spui care sînt pașii. Bine, îi zic, după antrenament să  vii la mine în cabină. Și vine Popete. Se aștepta probabil să-i pun în brațe un munte de cărți, ceva dvd-uri. Eu scot din buzunar un borcănel cu pastile. Uite, Florine, asta albă e pentru tensiune, aia galbenă pentru stomac, aia ovală, pentru ficat, aia rotundă e un calmant și așa mai departe. Borcănelul ăsta e primul pas în carieră. După ce te asiguri că ai toate pastilele, vorbim și despre tactică, și despre psihologie!”.

Sorin s-a ridicat de pe pat, și-a apucat geanta, n-avea nici un junior să i-o care, și a pășit, încet, spre autocar. S-a pipăit pe buzunarul de la trening, și da, borcănelul cu pastile era acolo, la locul lui.