Am salvat, am închis fişierul!

După 19 ani, las scrisul. O fac pentru a mă proteja de eroziune

Am semnat primul material în presa scrisă în octombrie 1991, la meciul cu Scoţia. Am bătut cu 1-0, Hagi a marcat din penalty, iar eu am făcut […]

După 19 ani, las scrisul. O fac pentru a mă proteja de eroziune

Am semnat primul material în presa scrisă în octombrie 1991, la meciul cu Scoţia. Am bătut cu 1-0, Hagi a marcat din penalty, iar eu am făcut un reportăjel de atmosferă, din mijlocul suporterilor scoţieni, rupţi de conţinutul sticlelor pătrate din buzunare. Îmi luasem de acasă, într-o geantă, ditamai radiocasetofonul cu baterii R6, să le înegistrez reacţiile. Am stat în peluza din spatele porţii în care a marcat Gică. Scoţienii au spus fuck şi cam atît.

A doua zi am dat fuga la chioşc să văd dacă mi-a apărut textul. Am răsfoit febril săptămînalul „Fotbal plus”, unde debutam. Da, undeva, într-un colţ, era o ştire, semnată de mine. Că scoţienii au înjurat. Pentru asta mă cărasem prin tramvai cu casetofonul în spate!

Fotbal Plus, Sportul românesc (să trăiţi, nea Mitică Dragomir, că ne-aţi dat serviciu în centru), ProSport (ave, Tolo, vorba lui Traian Ungureanu, dacă nu-ţi venea ideea, mai stăteam cîţiva ani în plumb, în Brezoianu), în fine, Gazeta Sporturilor. Plus televiziuni, plus comentarii de meciuri, la care recunosc că nu mă prea pricep, plus sute de studiouri de noapte cu Marcel Puşcaş, Radu, Sile, Emil, Cosmin, Bogdan. Prietenii, ani alături.

De aproape 18 ani sînt în aceeaşi echipă. Cu Ovidiu Ioaniţoaia, pe care l-am sunat ieri cu strîngere de inimă să-i spun că plec. Cu Andrei Vochin, cu Cristi Geambaşu, cu care cred că am petrecut mai multe ceasuri împreună decît cu nevastă-mea. O am pe Maria în faţă, pe Emil Mierlă în stînga. Am început să par un orb care merge prin viaţă şi prin carieră fără să se mai uite, pentru că ştie locurile la perfecţie.

Riscurile continuităţii
Despre continuitate se vorbeşte mereu cu silabe de aur. E o virtute, fără îndoială. Cînd eşti virtuos, rişti însă să devii uzat. Presa e un domeniu care toacă. Ar trebui să fii tot timpul proaspăt, inventiv, interesant, chiar dacă te doare măseaua, ai copilul bolnav sau tocmai ţi-a tamponat unul maşina la stop. Chiar dacă nu se întîmplă nimic din toate astea, tot rişti să devii plictisitor. Capacitatea umană de a veni zilnic cu ceva nou are limite. Simt că le-am atins, le atinsesem mai demult, dar mi-era nu ştiu cum să recunosc asta. După 40 de ani, te baţi cu timpul şi cu kilogramele. De burtă poţi să scapi, de ani nu! Plus că mai e şi criza. Gazeta încă n-a fost atinsă, însă, vorba lui Ovidiu Ioaniţoaia, 2010 va fi un an aşa şi aşa. Mult mai greu decît 2009, dar infinit mai uşor decît 2011.

Om din fotbal, nu de fotbal
Unde plec? Acolo unde am fost solicitat. Victoria Brăneşti, vreo 20 de kilometri de Bucureşti, în direcţia Lehliu. Locul 1, Seria 1, liga a doua. O prietenie de aproape 20 de ani cu Ilie Stan ( o să vă convingeţi în curînd că vede doar fotbal 24 de ore din 24), de cînd el era tînăr fotbalist, iar eu tînăr reporter, m-a determinat să fiu de acord. I-am cunoscut pe oamenii de acolo şi am încredere în ei şi în proiectul lor, adică al nostru. Într-o societate în care majoritatea lucrurilor merg în jos, sau în cel mai bun caz stau pe loc, Brăneştiul a urcat şi urcă. Mă duc să-l împing şi eu puţin din spate.

Salvez, închid fişierul, dar ţin ochii deschişi. Nu vreau să se umezească, aşa că-mi amintesc ce-a zis poetul Gării de Nord, din filmul lui Nae Caranfil: „Viaţa e complexă şi are o serie de aspecte„. Pa!

„Gazeta şi presa sportivă în general pierd un ziarist de clasă, o adevarată enciclopedie în materie de fotbal. Vreau să sper că Buză nu va regreta niciodată decizia de a se retrage!”
Ovidiu Ioaniţoaia, director Gazeta Sporturilor