Chris, miros de Smokie

Cînd vine la Bucureşti, Chris Norman nu vinde ca Madonna biletele cu un an înainte, nu prea are paparazzi pe urme, iar tabloidele nu se înghesuie să dee ştirea cheie: a făcut sau nu sex în România?

În mod cert, […]

Cînd vine la Bucureşti, Chris Norman nu vinde ca Madonna biletele cu un an înainte, nu prea are paparazzi pe urme, iar tabloidele nu se înghesuie să dee ştirea cheie: a făcut sau nu sex în România?

În mod cert, Ch.N. face muzică. Are 59 de ani şi, din rîndul 25 al Sălii Palatului, fără binoclu, apare ca în tinereţe. Blugii lui bleu au un uşor aer vintage, bascheţii albi şi cămaşa gri îl fac să treacă drept un tînăr al anilor ’70.

De fapt, Chris Norman asta şi e. Tînărul anilor ’70 care încearcă să trăiască şi să muncrească în mileniul trei. Şi munceşte. Vine la Bucureşti şi face trei mii de oameni să-i asculte glasul uşor tabagic (de-acolo şi titulatura de Smokie).Schimbă chitările la două piese odată, de la electric la unplugged-ul pentru balade. Cîntă cu piciorul pe scaun, ca acum 40 de ani, îşi trece mîna prin freza desenată după canoanele deceniilor de atunci.

E în continuare magnetic. Între piese vorbeşte, are umor britanic, face lumea să rîdă şi constată, plăcut surprins, că publicul românesc nu numai că-i ştie piesele clasice, dar şi pricepe suficient în engleză. La „Stumblin In” cheamă lîngă el o divă băştinaşă deloc rea, pe nume Roxy Rocks, blondă, mulată, colantă, cu voce bună, ceva gen texana Audery Lenders. La un moment dat dă cu chitara de pămînd şi o ia, pentru cîteva măsuri, în braţe pe româncuţă, într-un blues spontan, în care el, care cîntă şi dansează în acelaşi timp, e mai scund decît partenera, ceea ce stoarce cîtorva instalatori sau fochişti rărtăciţi în sală comentarii conţinînd vocabula „Irinel”.

La aproape 60 de ani, se mişcă mai mult decît cîţiva prinţi de-ai fotbalului. La „Oh, Caroll” sau la „Don’t Play the Rock’n Roll To Me” dă testul Cooper cu chitara în braţe. N-ai zice că e bunic, că are 5 nepoţi. S-a însurat tînăr şi la 18 ani era deja tată. În total, 4 copii, cu aceeaşi femeie, Linda, pe care a cunoscut-o în ’67, undeva în Scoţia, la un concert, şi cu care e împreună şi azi. Trăieşte liniştit pe Insula Man, undeva în Marea Irlandei, are o proprietate pe care o părăseşte rar. În afară de muzică, mai merge uneori la meciurile lui Bradford (a jucat şi Dan Petrescu acolo).  Echipa e acum în League Two, ceea ce înseamnă divizia a patra, adică destulă suferinţă.

În cîteva cuvinte, ăsta e Chris Norman. Un tînăr care refuză să fie bătrîn sau un bătrîn care se simte încă tînăr. Asta-l şi face să reziste, de peste 40 de ani, într-o lume în care, de foştii lui colegi de trupă, Alan şi Terry, nu se prea ştie nimic. Chris Norman reuşeşte să scoată din case, duminică seara, pe ploaie, trei mii de oameni, mulţi dintre ei de vîrsta lui, şi să-i facă să se ia în braţe, dansînd în spaţiile strîmte dintre scaunele Sălii Palatului.

Aceste rînduri ar fi trebuit să se refere doar la Chris Norman, la muzica lui şi la anii lui. Dar nu se poate sări peste capitolul Sala Palatului. Peste anii ei şi zilele noastre. Edificiul stalinist rezistă miraculos în mileniul trei şi-ţi dă impresia, prin fiecare detaliu, că te-ai întors pe vremea lui Dej. Scările miros urît, au balustrade arhaice, făcute în unităţile cooperaţiei de consum. Te pierzi prin foaierele proletcultiste, iar sala propriu-zisă parcă aşteaptă o plenară lărgită. În centrul Bucureştiului vieţuieşte acest monstru de uscat, cu aspect îngrozitor, unde Ceauşescu era reales la diverse congrese. Nimic de mileniu trei, doar un spaţiu revolut, neprimitor, butucănos în masivitatea sa, care poate compromite orice spectacol şi orice artist. Cu Chris Norman n-a reuşitt, el îi face pe oameni să se ia în braţe oriunde, probabil că şi-n pivniţă sau în garaj.