Un monument a făcut o gafă
Următoarele rînduri sînt despre un mare antrenor, poate cel mai mare din cîţi a rodit acest pămînt. Un om pe care trebuie să-l admiri mereu, să-l lauzi încă o sută de ani de aici încolo şi să-l preţuieşti la simpla […]
Următoarele rînduri sînt despre un mare antrenor, poate cel mai mare din cîţi a rodit acest pămînt. Un om pe care trebuie să-l admiri mereu, să-l lauzi încă o sută de ani de aici încolo şi să-l preţuieşti la simpla rostire a numelui: MIRCEA LUCESCU.
Un om care a privit măcelul de la Belgrad din dublă impostază. De antrenor experimentat şi de tată al selecţionerului. Din păcate, a doua ipostază a surclasat-o pe prima şi impetuosul său discurs în care desfiinţează arbitrajul de pe Maracana pare, s-avem pardon, arţagul unui tată care pretinde că nu fiu-său a spart cu mingea geamul vecinului.
A vorbi de arbitraj la 5-0 şi la cum au stat lucrurile în Serbia nu înseamnă decît a acoperi lipsurile fiului. A cere Federaţiei să facă memoriu, deja e prea mult. Dacă-i dădea lui Mutu cartonaş roşu cînd i-a spart nasul lui Vidici, ce-ar fi fost?
Ştim că Mircea Lucescu e abil, că poate vrea să ia reflectoarele de pe Răzvan şi să le mute în altă parte, chiar şi asupra sa, cu riscul de a trece drept exagerat şi fixist în răfuiala pe care o are de-o viaţă cu arbitrii. Dar la capătul acelui măcel, cînd principala realizare e că încă mai respirăm, o discuţie despre penaltyuri nedate şi ofsaiduri te face de rîs. Oricum te-ai numi, chiar şi Mircea Lucescu.