Acel egal extraordinar

„Un egal cu grecii ar fi extraordinar”, spunea înainte de meci Cristi Borcea, ideologul transformat în toboşar, şef de galerie. Iar Bonetti, acest „Bandierra Rossa” al tacticii, atît a aşteptat. S-a băgat cu fundul în poartă, a fost curajos ca […]

„Un egal cu grecii ar fi extraordinar”, spunea înainte de meci Cristi Borcea, ideologul transformat în toboşar, şef de galerie. Iar Bonetti, acest „Bandierra Rossa” al tacticii, atît a aşteptat. S-a băgat cu fundul în poartă, a fost curajos ca iepurele în faţa vînătorului şi ne-a arătat cum poţi să pierzi patru meciuri acasă în două luni. Pentru o culpă mult mai mică, Bergodi, care uneori mai şi ataca, a fost zburat de la Steaua.

Se va spune că nu Bonetti a ratat penalty-ul din final, ci Niculescu. Dar Bonetti l-a scos pe Boştină şi l-a băgat pe Rus, ca să se baricadeze. Acest lăcătuş mecanic al propriului teren a reuşit să distrugă în cîteva zeci de zile spiritul ofensiv al lui Dinamo, îndepărtîndu-l pe Dănciulescu, ostracizîndu-l pe Niculescu şi apelînd la Zicu doar la greu, cu Zlatna.

A fost seara groaznică a ineficacităţii româneşti, echipele noastre isprăvind cele 360 de minute, adică 6 ore, fără să înscrie. Asta înseamnă că, vorba lui Vasile Turcu, ne tremură chiloţii, că am dat echipele de UEFA (excepţie Steaua, care parcă a jucat ceva în Olanda) pe mîna unor zidari care ridică metereze şi apoi se ascund înapoia lor, tremurînd de frica propriei umbre.

Probabil că nici Bonetti, nici Conceicao nu ştiu versuri din Nunta Zamfirei. Ca o parafrază la Coşbuc pentru noaptea de joi, ai noştri au făcut trei paşi la stînga binişor şi unul (Steaua) mai la dreapta lor. Adică o bătută pe loc, numită uneori pe la noi şi învîrtita după căciulă. Pe care fireşte că ne-am mai furat-o o dată singuri.