Casă, amară casă!

Mergeam pe o certitudine, Steaua, şi pe trei speranţe, ArenA, Graz şi Cluj. Certitudinea s-a făcut praf de puşcă transnistreană şi pulbere de pămînt iţit de sub gazonul prost.

Acasă, Steaua se poticneşte nu numai cu CFR, Urziceni şi Dinamo, […]

Mergeam pe o certitudine, Steaua, şi pe trei speranţe, ArenA, Graz şi Cluj. Certitudinea s-a făcut praf de puşcă transnistreană şi pulbere de pămînt iţit de sub gazonul prost.

Acasă, Steaua se poticneşte nu numai cu CFR, Urziceni şi Dinamo, ci şi cu această katiuşă de şerif separatist, care păcăne în ritmuri afro-latino-sovietice. Tiraspolul e un nume greu doar la ştirile externe, cu şi despre Armata a 14-a, pe teren e o echipă banală şi harnică, iar dacă ai aceste atribute, vezi linia orizontului, pe care Steaua n-o vede, pentru că în faţa ei e mereu o tribună goală.

Adevărul e că nu se poate juca acasă fără spectatori. Steaua e ca oamenii aceia care stau peste program la muncă pentru că acasă îi aşteaptă o ţeavă spartă, o soacră pisăloagă sau o nevastă cu moaţele în cap. E greu să tragi de tine cînd nu simţi suflul tribunei, ţi se îngreunează picioarele şi ţi se înceţoşează mintea.

Minte am spus? Asta n-a avut Steaua! Un om care să vadă zările, să arunce pase, să lumineze întunericul. Între atîţia mijlocaşi care s-au născut tehnici ca să piardă mingea în cîteva secunde nu s-a găsit nici unul care să-şi asume jocul, să ia bagheta şi să facă ordine într-o entropie în care ciorapii erau pe televizor, iar ibricul de cafea, în oala cu ciorbă.

Ba da, era totuşi un dispecer. În costum, pe bancă, Panduru părea dirijorul care îşi uitase bagheta acasă şi, în timpul falsetelor de pe teren, fredona în gînd muzica anilor ’90, a lui, a lui Ilie Dumitrescu, a lui Ilie Stan şi a lui Gîlcă.

Doamne, ce mijlocaşi!