Ascultaţi-l pe Dinu!

Poate fi vocea lui Dinamo, cu condiţia să vorbească mai des

Cînd a auzit că jucătorilor le e frică de tribună, pe Mister l-a umflat rîsul. De cîţiva ani tot rîde trist şi pe înfundate. Ca să nu-l audă nimeni, […]

Poate fi vocea lui Dinamo, cu condiţia să vorbească mai des

Cînd a auzit că jucătorilor le e frică de tribună, pe Mister l-a umflat rîsul. De cîţiva ani tot rîde trist şi pe înfundate. Ca să nu-l audă nimeni, se ascunde între coperţile volumelor sale, pe care le scoate febril, unul pe an, ca un romancier grăbit de vremuri.

Vocea sa ar trebui să fie prima, dar nu e. Stă ascuns în spatele acţionarilor care pe vremuri îi cărau costumul la maşină şi acum îl ţin de formă, la adăpostul unei simbrii îndestulătoare şi al unei tăceri impuse şi uneori autoimpuse.

Cînd vorbeşte, are şi ceva de spus. Că la Liberec a fost o minune. Că minunile se întîmplă o dată la 60-70 de ani. Că în avion zburau de colo-colo grămăjoare cu premii consistente. Că locul minunilor trebuie să fie luat de muncă şi de gîndire. Că după miracole trebuie să treci pe la biserică, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu şi apoi să treci la treabă.  Că nu poţi să te plîngi de presiunea publicului atunci cînd ai, cu Galaţiul, 3.000 de oameni în tribună.

Ascultaţi-l pe Dinu cînd vorbeşte despre tribună! Acum aproape 40 de ani, la Copenhaga, la începutul meciului, a luat un adversar pe sus. A intrat bărbăteşte, pentru cei mai tineri cam cum o făcea Mirel Rădoi, înainte să-l topească soarele deşertului. 90 de minute publicul danez l-a huiduit, iar în acel cor viking zgomotos Dinu a făcut unul dintre meciurile sale de referinţă la naţională. Peste alţi ani, cînd Dinamo pierdea cu 2-0 în faţa lui Aston Villa, iar ziarele titrau „Lecţia de engleză”, Dinu a fost singurul care i-a aplaudat pe cei 80.000 de pe 23 August. La şuetele care-i plac atît de mult, povesteşte cum a simţit el ceva trist în acele aplauze, venite ca pentru un gladiator bătrîn şi respectabil, dar neputincios. Şi cum, la puţin timp după aceea, a luat hotărîrea să se lase de fotbal.

Ascultaţi-l pe Dinu şi cînd vorbeşte despre banderolă! La Dinamo a luat-o de la Nelu Nunweiller şi a cărat-o 12 ani, pînă i-a lăsat-o lui Ţeţe Moraru. La naţională a împărţit-o cu Lucescu şi acum o admiră cum trece de pe un braţ pe altul, de la mesean la mesean! Banderola lui era groasă, roşie, făcîndu-l impunător celor din subordine, care se mai numeau din cînd în cînd Dumitrache, Radu Nunweiller, Dudu, sau, la naţională, Dobrin, Dumitru, Iordănescu.

Şi ascultaţi-l şi cînd vorbeşte de miracole. A trăit unul, cu Foresta, în sens invers celui de la Liberec, care a generat teancurile de bancnote zburătoare. Cu două luni înainte de acel nebun 4-5 murise Hîldan. De atunci, Dinu poartă barbă, care între timp i-a albit. Ascultaţi-l, măcar aşa, ca pe cel mai vîrstnic şi mai înţelept dintre voi!