Aşternut de selecţioner
Răzvan Lucescu a început să fie contestat. Ca şi tatăl său, acum mai bine de un sfert de veac Îşi pregătise atent aceste luni, aceşti ani. Cu siguranţă că aici a vrut să ajungă, pe banca echipei naţionale. A fost […]
Răzvan Lucescu a început să fie contestat. Ca şi tatăl său, acum mai bine de un sfert de veac
Îşi pregătise atent aceste luni, aceşti ani. Cu siguranţă că aici a vrut să ajungă, pe banca echipei naţionale. A fost întîmpinat cu entuziasm. În rol a intrat propriul său şarm, dar şi excelenta relaţie cu presa pe care şi-a construit-o prin felul de a fi. Plus admiraţia unor persoane importante, care nu se sfiesc să o facă publică: Mitică Dragomir, Dan Petrescu, MM Stoica, Dinu Gheorghe şi alţii.
Remember: în 1981, după performanţele spectaculoase de la Corvinul, tatăl său, Mircea, venea la echipa naţională. Pe vremea aia conducătorii nu ieşeau la TV de 10 ori pe zi, dar şi seniorul se bucura de aprecieri, mai ales că venea, ca şi Răzvan, într-un moment în care tricolorii rataseră aproape totul.
Din nou în zilele noastre. Răzvan e acuzat că-şi aduce favoriţii la naţională. Coman, Maftei, Lazăr, Mara, Surdu, Mazilu, Roman. Toţi, aflaţi în relaţii apropiate cu selecţionerul. Se pot face oricînd comparaţii. Roman cu Bănel. Sau Mazilu cu Marius Niculae. Sau Lazăr cu Dorel Stoica. Sau Surdu cu Florin Costea. Şi altele. Borcea îşi apără nevoile şi neamul, ştie că un jucător de-al său cu „n” selecţii are imediat altă cotă. Internaţionalii se vînd întotdeauna mai bine.
Încă un remember. Şi Mircea Lucescu a venit cu oamenii săi. La debut, la Berna, sau imediat după aceea, au apărut corviniştii. Gabor, Rednic, Andone, Klein. Dar au îmbrăcat tricoul României şi Petcu, Bogdan sau Văetuş, nume mult mai puţin sonore. Şi atunci se putea vorbi despre perechile Gabor-Cîrţu, Rednic-Negrilă sau Andone-Sameş. Oamenii au început să conteste. De exemplu, Tudorel Stoica refuza sistematic convocările, dîndu-se accidentat.
Orice antrenor are fixaţii, iar aici, în cazul particular al familiei Lucescu, nu e exclus să vină şi pe cale cromozomială. Tatăl a fost contestat pînă a bătut Italia la Bucureşti sau Suedia pe Rasunda. La Euro ’84 n-am prea făcut nimic, iar Dragnea şi Gabor erau pe teren, în timp ce Lăcătuş, care tocmai explodase la Steaua, sau Geolgău, care marcase golul calificării la Bratislava, nu figurau nici măcar în lot. Iarăşi au început rumorile, care au devenit insuportabile cînd pierdeam calificarea în faţa Irlandei de Nord, cu doar doi stelişti titulari, Boloni şi Iovan, deşi Steaua se afla în drum spre Cupa Campionilor. 4-0 cu Austria n-a mai contat şi Mircea Lucescu a trebuit să plece.
Borcea poate spune orice, iar naţionala se poate alcătui cu Roman, Mara, Apostol şi Surdu cît timp există rezultate. Răzvan merge pe mîna lui, doarme cum îşi aşterne, iar presa încă nu-l critică. La primul eşec nu e exclus să-şi amintească de finii invocaţi. Piţurcă era mitraliat că nu-l chema pe Tibi Ghioane, însă mofluzul şi antipaticul Piţi nu dădea doi bani pe presă, amănunt care l-a şi gonit de la echipa naţională. De două ori!