De unde vine acest miracol?

Din ambiţia unor jucători care şi-au dat seama că ar putea fi singurii români rămaşi în afara Europei. Energiile lui Niculae, intrat magnific, Zicu, rămas 120 de minute pe teren, Niculescu, uitat cu săptămînile pe banca de rezerve, Moţi, acuzat […]

Din ambiţia unor jucători care şi-au dat seama că ar putea fi singurii români rămaşi în afara Europei. Energiile lui Niculae, intrat magnific, Zicu, rămas 120 de minute pe teren, Niculescu, uitat cu săptămînile pe banca de rezerve, Moţi, acuzat de făcute şi de nefăcute, şi ale tuturor celorlalţi au declanşat acea cursă de urmărire a mesei verzi de la Bucureşti.

Din ambiţia zgomotoasei loje, pentru care lipsa acestei calificări ar fi transformat proiectul Dinamo într-o chestiune relativă pe plan intern, dar într-un eşec clar la nivel internaţional.

Din forţa grupului din tribună de a nu mai sări o dată gardul şi a compromite acest moment care trebuie să fie renaşterea lui Dinamo.

Din ambiţia unor oameni de linia a doua – Matache, Diabate, D. Kone, Molinero, chiar Boştină, de a demonstra că nu sînt balast pentru echipă, ci fotbalişti pe care se poate conta.

Din echilibrul celor care au executat penaltyurile (inclusiv Zicu, deşi a ratat, a tras destul de bine) într-o serie istovitoare şi emoţionantă, în care mai aveau să apară la punctul cu var Borcea, Turcu, Nicolae Badea, Dinu, ultimul fiind singurul la care n-ar fi trebuit să avem emoţii.

Acest thriller turnat în Cehia trebuie să ne umple piepturile şi să ne spună că aparţinem unui popor care uneori mai poate să şi renască. Aici nu trebuie să fii dinamovist, stelist sau altceva, ci român mîndru că poţi ridica privirea care acum o săptămînă atingea podeaua.

Şi tot din acest thriler trebuie să pricepem că asta e estenţa fotbalului, tensiunea pînă în minutul 150 şi palmele sfîşiate în emoţie de unghiile celeilalte mîini. Aceleaşi palme care altădată împingeau gardul tribunei, ca să facă loc tălpilor pe teren.