Rapidul de un leu

George Copos vrea să dea clubul, dar să iasă în avantaj

Patronul spune că nu mai poate nici fizic, nici psihic, nici financiar. O persoană vlăguită, care se refrişează în largul mării, pe velierul personal, ambarcaţiune care acum, la vreme […]

George Copos vrea să dea clubul, dar să iasă în avantaj

Patronul spune că nu mai poate nici fizic, nici psihic, nici financiar. O persoană vlăguită, care se refrişează în largul mării, pe velierul personal, ambarcaţiune care acum, la vreme de criză, e cea mai economică din lume, de vreme ce consumă doar un kil de motorină, cît să iasă din rada portului. Apoi, în voia vînturilor şi a valurilor. Nu doar velierul, ci şi Rapiduleţul.

Sleit în cei 17 ani de glorie şi durere alb-vişinie, patronul vrea acum un leu. Un singur leu, un leuţ, a treia parte dintr-un dolar şi a patra dintr-un euro. Nu-i nimic dacă n-are cumpărătorul bani mărunţi, se schimbă la casierie, se dă restul, se face totul legal, se plăteşte şi impozit la stat pentru respectivul legendar leu. Un leu, aşadar. Atît face clubul apărut în 1923, de trei ori campion al României. O sumă modică într-o economie scufundată într-o criză profundă, pe o planetă care, conform prezicerilor patronal-nostradamice se va scufunda, cu precizie, pe 10 ianuarie 2010. Ora n-o ştim încă, dar o vom afla negreşit.

Raţionamentul economic în viziunea lui G.C. e următorul. Vine o persoană şi dă leul respectiv, pentru care primeşte chitanţă. Apoi, o dată împroprietărit, respectivul plăteşte scump această onoare.

Întîi, achită datoria către Taher. Fiind prieten cu Copos, iordanianul a aşteptat ce-a aşteptat, însă nu se ştie dacă faţă de altcineva va mai fi tot aşa de îngăduitor. Apoi trebuie să plătească jucătorii, treaba lui cu ce. Salariile s-au fixat pe vremea cînd Copos încă nu anvizaja criza, în vremurile bune cînd se vorbea doar de farmecul vieţii contrapus antagonic fascinaţiei puterii.

Urmează la rînd dările către stat. Dacă pe vremea cînd era vicepremier şi legumea fiecare literă a Codului Fiscal ştia că va ajunge să se lovească de propriile sale impuneri, patronul probabil că se reorienta şi elabora în regim de ordonanţă de urgenţă nişte acte normative care să reglementeze scutirea de taxe a schiurilor şi a ambarcaţiunilor cu pînze.
În fine, noul ipotetic cumpărător al Rapidului contra sumei de un leu va mai avea o ultimă, imperativă şi imediată obligaţie. Să achite nişte datorii presante pe care clubul le-a făcut la firmele lui George Copos însuşi. Aici e cheia întregii poveşti! Rămînînd la Rapid, lui Copos i-ar fi fost aproape imposibil să-şi autoramburseze aceste sume. Aşa, venind altcineva, s-ar rezolva şi această problemă, pentru că s-ar vărsa banii nu din bugetul unui club falit, ci din ugerul  ipotetic al unei vaci grase, numai bună de muls. (Asemănarea cu lactatele lui Valvis e pur şi simplu întîmplătoare).

Tocmai de aceea, deşi a obosit şi fizic, şi psihic, şi financiar, George Copos va mai trebui să reziste o vreme. Acea persoană, care să accepte contra unui simbolic leu să preia acest Rapid ciuruit financiar, nu s-a născut încă. Acel leu multinvocat nu se va pune prea curînd în circuitul economic, iar Copos va trebui să rămînă ultimul pe punte, cu o mînă pe parîmă şi cu cealaltă pe Codul Fiscal.