Numai să mori e obligatoriu!

Lumea fotbalului încearcă să caute explicaţii şi scuze celor care au colaborat cu Securitatea

„E greu de crezut!” „Cum aşa, un copil de 18 ani!” „Nu m-aş fi gîndit la Cami!” „E o făcătură!” „Vor să-l împiedice pe Gică să […]

Lumea fotbalului încearcă să caute explicaţii şi scuze celor care au colaborat cu Securitatea

„E greu de crezut!” „Cum aşa, un copil de 18 ani!” „Nu m-aş fi gîndit la Cami!” „E o făcătură!” „Vor să-l împiedice pe Gică să candideze!” „Cineva vrea să compromită oameni nevinovaţi!” „Nu poate fi adevărat!”

Cam astea sînt frazele care se aud de cîteva zile încoace. Colaborarea cu  Securitatea e luată în diferite forme, de la o rătăcire a adolescenţei pînă la unghiul închis de a nu fi avut încotro. Ştiţi, o problemă de familie, o rudă apropiată plecată în Occident, probleme cu cineva apropiat, şantaj. Toate aceste forme de presiune, extrem de posibile în tenebroşii ani ’70-’80, pot trece acum, la măcar un sfert de veac distanţă, drept scuze. Plus că există atenuanta de a nu fi spus (scris) nimic rău despre nimeni, numai lucruri bune, cum ar fi acela că Săndoi era băiat bun şi dorea neapărat să se facă inginer. Adică asta ar însemna, în viziunea anului 2009, că în acei ani tulburi putea să existe şi o Securitate pozitivă, deservită doar de băieţi buni.

Să ne aducem aminte de Ticu Dumitrescu! Cu glasul său stins de îndelungii ani petrecuţi în puşcăriile comuniste, bătrînul disident, înainte de a muri, ne-a spus, ca să ţinem minte: „N-a existat o Securitate bună şi o Securitate rea. A existat o singură Securitate!” Povestea cu băieţii buni, care informau constructiv, nu ţine. Informau, şi doar asta contează! Faţă de ei, de informatorii „civili”, angajaţii Securităţii au toate scuzele din lume. Ei acolo lucrau! Securitate trebuie să aibă şi un atol pierdut din Pacific, să nu vină cei de pe atolul vecin şi să afle secretul recoltării nucilor de cocos. Dar, probabil că în acele paradisuri, informatorii civili aveau mai puţine lucruri de făcut decît în România antedecembristă.

A fi fost informator nu e nici un act de trădare de ţară şi nici vreun delict penal. Însă e un delict moral indiscutabil. Societatea de acum, din 2009, asta face. Analizează, prin prisma unor note informative, profilul moral al unor oameni şi rezistenţa lor la demnitate. În ultimele zile s-au spus multe pe tema asta. De pildă, Adrian Porumboiu afirma că totul era o chestie de opţiune. Că nimeni nu-ţi punea pistolul la tîmplă, obligîndu-te să torni. În aceeaşi cheie s-a exprimat  şi Ladislau Boloni, cel care din posibilul informator „Pişta”, în urma propriilor sale refuzuri, s-a transformat în urmăritul „Bota”. „Numai să mori e obligatoriu, restul depinde de tine”. Şi Boloni e în viaţă, arătîndu-ne ce frumos şi ce bine  se poate trăi, după ce ai avut decenţa şi verticalitatea de a nu te băga în nişte lucruri care, dincolo de a ţine de un sistem, ţin de forţa cu care te respecţi pe tine însuţi.