Transformare reuşită

Cu cei peste 600.000 de euro  prăduiţi de MTS, rugbyul ar fi făcut minuni

La IRB Nations, România arată frumos. Şi ca echipă, şi ca gazdă a competiţiei. Stejarii au bătut pe Uruguay şi au pierdut greu cu Franţa A, […]

Cu cei peste 600.000 de euro  prăduiţi de MTS, rugbyul ar fi făcut minuni

La IRB Nations, România arată frumos. Şi ca echipă, şi ca gazdă a competiţiei. Stejarii au bătut pe Uruguay şi au pierdut greu cu Franţa A, ceea ce în limbajul rugbyului înseamnă echipa secundă. Nici asta nu-i rău, pentru că Franţa cea mare a învins zilele trecute Noua Zeelandă, iar să-i înfrîngi pe All Blacks chiar e o performanţă! Duminică, România joacă împotriva Italiei şi poate, conform unei teorii universal verificate, să bată, să facă egal sau să piardă.

Are mai puţină importanţă scorul. Decisiv e că după mulţi ani, rugbyul dă semne de viaţă. Vremea cînd băteam Franţa cu 15-0, iar Ion Constantin era denumit „Penalty King” s-a dus demult. Sînt de atunci aproape trei decenii, timp în care am mers tot în jos. Din cauza sărăciei, fireşte. dar şi din cauza pierderii tradiţiei, atîta cîtă exista.

Duminică, rugbyul are stadionul său. Din tribună se văd cupolele bizantine, rotunjite,  ale Mînăstirii Caşin. Ceva mai încolo, deasupra Arcului de Triumf, flutură tricolorul. Oamenii vin să vadă rugby. Nu neapărat cunoscătorii, ci amatorii de sport în general. Le mai scapă cîte un „înainte”, nu înţeleg întotdeauna ce dictează arbitrul, dar îşi ţin copiii de mînă. Iar la plecare le cumpără tricouri (o replică e cîteva sute de mii de lei vechi), şepci, brelocuri şi ce s-o mai putea. Lîngă stadion sînt tarabe, o formă incipientă şi elementară de marketing, pe care rugbyul a înţeles-o, iar fotbalul nu. Anul trecut, în faţa cantonamentului fotbaliştilor de la Sanktispark se învîrteau sute de români pe zi, care n-aveau de unde să-şi cumpere un tricou sau un fular al echipei naţionale, asta în timp ce la Berna tricourile portocalii ale olandezilor se vindeau, cu zecile de mii, chiar şi la chioşcurile de ziare.

N-am ştiut, sincer, cine conduce Federaţia de rugby. Persista încă reflexul domniei lungi a rafinatului Octavian Morariu. Acum preşedinte e Alin Petrache, care s-a mutat recent din grămadă la birou. A jucat în Franţa şi a lămurit mai mulţi jucători care evoluau în Hexagon, dar spuseseră adio echipei naţionale, să revină. Căpitanul Tincu, numărul 2, nu e fundaş dreapta, ci taloner. Unul dintre cei mai buni din lume. Uvertură e feciorul lui Hari Dumitraş, poate ultimul reprezentant al generaţiei de aur. La rugby generaţia de aur continuă să se scrie cu litere mici, deşi în anii ’70-’80 s-au cîştigat mai multe titluri europene în faţa Franţei.

Investitorii rugbyului sau nu există, sau ţin să-şi păstreze anonimatul. Nu apar la televizor, nu spun nimic de Manglabeş, n-au palate pe Aleea Alexandru. Se trăieşte din sponsorizări, dar mai ales bugetar, din fonduri guvernamentale puse la dispoziţia Federaţiei. Oare banii tocaţi pe Ziua Tineretului, peste 600.000 de euro, ar fi putut ajuta rugbyul? Poate se punea la punct terenul „Parcul Copilului”, de dincolo de teii de la Domenii. Acolo, acum aproape 30 de ani, copiii veneau de mînă cu părinţii, visînd că vor transforma şi ei într-o zi ca „Penalty King”, Ion Constantin.