Părinţii epocii bolovanului
În anii ’80, lumea din tribunele derbyurilor Steaua-Dinamo era cu totul altfel decît astăzi
Primul volum al DVD-ului apărut joi, 7 mai, cu istoria „clasicului” începe în deceniul nouă. Puţin după anii ’80, cînd alimentarele se goleau treptat, salamurile lăsînd […]
În anii ’80, lumea din tribunele derbyurilor Steaua-Dinamo era cu totul altfel decît astăzi
Primul volum al DVD-ului apărut joi, 7 mai, cu istoria „clasicului” începe în deceniul nouă. Puţin după anii ’80, cînd alimentarele se goleau treptat, salamurile lăsînd loc conservelor la borcan fabricate la Rîureni şi cutiilor cu creveţi vietnamezi. Marile cartiere de la marginea Capitalei arătau deja cam ca azi, numai că la parterul blocurilor nu erau cazinouri, sedii de bănci sau farmacii. În locul acestora tronau croitorii întinse pe sute de metri pătraţi, magazine din reţeaua Materna sau prăvălii ale cooperativei Progresul, unde se reparau aparate de radio cu tranzistori şi televizoare alb-negru pe lămpi.
Bucureştiul se împărţise deja. Erau cartiere roş-albastre şi zone alb-roşii. Cu Steaua ţineau Drumul Taberei, Militariul şi întinse zone din Rahova, Ferentari sau Berceni. Teritoriul dinamovist cuprindea Oborul, Colentina, Pantelimonul, Balta Albă, dar şi porţiuni elitiste din Dorobanţi sau Floreasca.
La meci se mergea cu troleibuzul sau cu tramvaiul. Pînă în ’85, cît au ţinut cuplajele, mai multe linii îşi vărsau parcul în direcţia arenei, iar pe vehicule scria cu cretă, nu electronic, ca astăzi, „Circulă la stadion”. Oamenii se agăţau de scări, se urcau din mers dacă prindeau o treaptă liberă, controlorii deveneau ineficienţi.
Închipuiţi-vă astăzi stelişti, dinamovişti, rapidişti (mergeau şi ei la cuplaje, jucau în deschidere cu Sportul sau cu Progresul) într-un singur tramvai!!! Nu e greu de imaginat ce s-ar putea întîmpla. Sau imaginaţi-vă aceste trei galerii pe un singur stadion care, de multe ori, a găzduit aproape o sută de mii de oameni!
Nu existau fumigene, efectul luminos apărînd doar la rarele nocturne, cînd cei fericiţi de scor dădeau foc ziarelor cu ajutorul unor chibrituri făcute la Brăila. Ardeau, deopotrivă, Sportul, Informaţia Bucureştiului sau Scînteia, cu chipul şi cuvîntarea tovarăşului. Luminau cîteva clipe, apoi se făceau funingine neagră, dusă pe aripile vîntului.
Mai ales pe Ghencea, spre finalul anilor ’80, în tribune se puteau zări sectoare întregi cu uniforme kaki. Soldaţi fruntaşi la şedinţele de tragere, la săpatul şanţurilor pentru irigaţii sau la strînsul porumbului erau aduşi pentru cîteva ceasuri să-i vadă pe Lăcătuş, Belodedici sau Hagi. Era răsplata pentru care luni întregi răcanii îşi făceau conştiincios plantoanele şi-şi lustruiau regulamentar bocancii, cu păturile acelea groase de postav.
Diferenţa sonoră e incomparabilă. Cuvîntul acela cu patru litere, dintre care ultimele trei, vocale, nici nu se prea dădea, dar nici nu se prea lua. Cînd faultau steliştii, tribuna adversă striga „Asta este Steaua!”. Şi invers. Se putea merge cel puţin pînă la un distih, care astăzi pare culmea naivităţii. „Augustin, Augustin/ spaima sticlelor de vin”
O lume demult dispărută, plină de frustrări, de lipsuri şi chiar de primitivisme. Dar oare ce-i mai primitiv? Să mănînci stufat la borcan şi să nu te baţi la meci sau să ai profil pe Hi5 şi să dai cu bolovanul în autocar?