Cel mai
De vreo douăzeci de ani începe acelaşi lucru: cel mai cinstit şi cel mai valoros sezon din istorie
Campionatul creşte, străinii se adună. Nu doar din cei care intră prin alunecare la propriul portar, precum fundaşul acela de la Buzău, […]
De vreo douăzeci de ani începe acelaşi lucru: cel mai cinstit şi cel mai valoros sezon din istorie
Campionatul creşte, străinii se adună. Nu doar din cei care intră prin alunecare la propriul portar, precum fundaşul acela de la Buzău, ci şi străini reali, cumpăraţi cu bani mulţi, care, iată cazul lui Fabbiani, pot pleca la River Plate, pentru a deveni vedete.
Banii intră, televiziunea dă peste o sută de milioane de euro în trei ani pe un produs de la care plătitorul speră că se va ridica măcar la o parte din această cotă. Criza lucrează, separă apele chiar în prima etapă, punînd faţă în faţă, în derbyul startului, zeroul absolut al transferurilor lui Becali alături de milioanele cheltuite de Porumboiu.
Peisajul se împrospătează mereu, dar discursul rămîne acelaşi. Inclusiv presa riscă să cadă pradă clişeului care se aude din toate părţile. Pe coridoarele Casei Fotbalului, unde se stă la coadă la legitimări, în birourile Ligii, pe ecrane, pe site-uri, în paginile ziarelor, peste tot, se rosteşte acelaşi loc comun: începe cel mai curat, dar şi cel mai valoros campionat din istorie.
Cînd eşti bătut la cap cu persuasiune pe o anumită temă, vei ajunge să fii convins că lucrurile chiar stau aşa. Cel mai, cel mai, cel mai. E precum poezia cu castravetele, pe care şcolarul o rostea mereu, indiferent de întrebarea învăţătorului, pentru că era singura pe care o ştia.
De două ori pe an, în fiecare final de iulie şi în fiecare final de februarie începe CEL MAI. Aşa a fost şi anul trecut, şi acum doi ani, şi, vorba lui Creangă, de cînd ne ştim. Nu vom coborî prea mult în istorie pentru a pune la îndoială axioma. Mergem doar pînă în ediţia trecută, care a fost, fireşte, proclamată la startul ei drept CEA MAI! Şi pe măsură ce meciurile se jucau, chiar începeam să credem asta. Ceva tactică exista, ambiţie, nu mai încape vorbă, de vreme ce potul pentru cîştigător ispitea. Ici-colo, mai apărea cîte un patron care-şi acuza jucătorii că s-ar fi umblat la ei, dar cine să-l ia în seamă? Bate cîmpii, dom’ne! Campionatul e curat şi cu asta basta!
E dureros însă cînd aceste campionate curate se termină la DNA şi, mai apoi, în sălile de judecată. Imaculate în momentul disputării, multe dintre sezoanele post-decembriste au devenit mizerabile atunci cînd se vorbea despre ele la timpul trecut. Aşa e la noi. Întotdeauna trecutul e înecat în moşteniri dezastruase, prezentul se zbate să instaureze normalitatea, iar viitorul e, fireşte, roz şi luminos, de parcă n-am fi tot noi aceia care am trăit şi trecutul, iar acum străbatem prezentul.
Asta îi dorim sezonului care pleacă la drum în acest week-wnd. Nu-i cerem să fie cel mai curat, pentru că ne-am săturat de superlative. Vrem doar ca peste un an-doi să nu-l găsim prin birourile de la DNA. Să fie într-un ceas bun!