De fapt, ce urmăreşte Copos?

Cît e de nedisimulată indiferenţa pe care o afişează patronul Rapidului?

Amabil şi civilizat, nu opărit şi zgomotos ca alţi moguli ai fotbalului, George Copos refuză cu obstinaţie să abordeze subiecte despre Rapid. Cînd se deschide capitolul Peseiro, patronul părăseşte […]

Cît e de nedisimulată indiferenţa pe care o afişează patronul Rapidului?

Amabil şi civilizat, nu opărit şi zgomotos ca alţi moguli ai fotbalului, George Copos refuză cu obstinaţie să abordeze subiecte despre Rapid. Cînd se deschide capitolul Peseiro, patronul părăseşte amabilitatea şi devine uşor iritat: nu domnia sa l-a adus, aşa că nu-l interesează. Corect pînă la un punct, însă nu mai departe de acesta. Nici pe Dan Coe, Culae Lupescu, Nichi Dumitriu sau Valentin Stănescu, unii dintre artizanii titlului din ’67, primul campionat oficial cîştigat de Rapid (a mai fost unul, neoficial, de război, în anii ’40), nu George Copos i-a adus. Aceştia şi performanţa lor îl interesează?

Alunecînd mereu pe schiuri, George Copos pare să alunece prin prezentul Rapidului, sugerîndu-ne că viitorul nu depinde de el. Cel mai bun actor al melodramei numite „Criza economică”, G. Copos poate aborda o varietate de stiluri interpretative: afectat de necazurile planetare, lăcrămos cu soarta crudă a suporterilor giuleşteni, mieros faţă de jucătorii care nu şi-au primit banii de mai multe luni.

Aproape zilnic, Grigore Sichitiu – numărul unu în club după ce patronul refugiat pe pîrtii i-a dat lui Zotta sărutarea cea de pe urmă – comunică decizii pe care e limpede că nu le-a luat de unul singur, ci s-a consultat cu şeful cel mare. De aici se poate deduce uşor că fostului vicepremier nu-i e chiar străină soarta clubului, cîtă vreme se preocupă de ce se întîmplă acolo. Ia hotărîri, urmăreşte ca ele să fie puse în aplicare şi abia aşteaptă echipa în Poiană, probabil într-unul dintre hotelurile sale, ca să mai facă un ban pe praful ăsta, cînd n-are importanţă dacă societatea hotelieră încasează de la clubul pe care pretinzi că-l iubeşti. 

Senzaţia e că magnatul va mai aştepta puţin. Cîteva zile, cîteva săptămîni, o lună, o lună şi ceva, pînă cînd sărăcia va strînge mai tare decît acum, iar Rapidul va ajunge într-o situaţie-limită. Atunci, în acel moment melodramatic, George Copos va coborî de pe schiuri, va încăleca un cal alb şi va veni să-şi smulgă adorata echipă din ghearele zmeului economico-financiar. Va cotiza ceva, nu foarte mult, atît cît plămînii să se umple pentru moment cu aer. Apoi îşi va savura momentul de glorie, de salvator al farmecului vieţii şi va aştepta aplauzele unei mulţimi, aceeaşi mulţime care a privit luni şi ani în şir cum Făt-Frumosul cu şcoala armelor făcută la UTC stătea contemplativ în faţa prăbuşirii evidente. George Copos nu s-a născut să fie altfel decît un cavaler romantic la zile mari şi un contabil acru şi zgîrcit în restul zilelor.