Sii-Eff-Aarr

Cum privesc părţile implicate meciul de la Cluj

Englezul, ca persoană, vede din unghiul occidentalului suficient şi aplecat spre inedit. El se duce în această direcţie tocmai pentru că partida în sine nu-i ridică prea multe dileme, fiind sigur de […]

Cum privesc părţile implicate meciul de la Cluj

Englezul, ca persoană, vede din unghiul occidentalului suficient şi aplecat spre inedit. El se duce în această direcţie tocmai pentru că partida în sine nu-i ridică prea multe dileme, fiind sigur de victorie. Mai interesante ar fi amănuntele locale. Se pronunţă cu migală oxfordiană iniţialele căilor ferate române, londonezii spunînd cu acurateţe sii-eff-aarr, cu acelaşi aer explicit cu care englezesc ei orice nume străin, de la Michelangelo, care devine Maicăleigălău la însuşi Abramovici, asimilat drept Eibreimăvici. Dacă în ecuaţie apare vocabula Transilvania, Treinsilveiniă, cum îi spun ei, atunci Culio, care cu certitudine n-a parcurs opera lui Bram Stocker, devine contele DraCulio. Idee care nouă nu ne-a trecut prin cap după golurile argentinianului la Roma, pentru că noi doar îl vindem pe Dracula la tarabe, conştienţi că există pe lume destui fraieri care să ni-l cumpere.

Angajatul lui Chelsea vede altfel lucrurile. În primul rînd el nu e englez decît în mică măsură (Terry, Cole, Lampard) ci brazilian, rus, ceh, ghanez, ivorian şi de multe alte neamuri. Şi nici nu prea muşcă la glumiţele de ora 5, înmuiate în ceai, ale englezilor. De pildă, cînd tabloidele l-au numit Big Phill, antrenorul campion mondial cu Brazilia în 2002 s-a opărit, cerînd să i se scrie numele întreg, Luis Felipe Scolari, neacceptînd nici măcar familiarul Felipao, cu care i se adresează compatrioţii de la Rio. În schimb, angajaţii au venit cu toţii în treninguri negre şi au aerul unora care trebuie să facă bine o treabă şi să plece. Scolari a studiat casete cu CFR, şi-a făcut, aşadar, lecţiile, semn că la Cluj e de luat trei puncte şi de privit spre finala pe care un alt vorbitor de portugheză, Mourinho, doar ce-a ratat-o!
Urmează românii, mai ales cei din Cluj. Aoleo, mamă, vine Chelsea! Ascundeţi copiii în pod, stingeţi luminile şi băgaţi-vă sub pături! Cea mai mare echipă a tuturor timpurilor! Nu o dată am auzit gogomănia asta. Chelsea e un brand al începutului de mileniu, o trupă tare, ghiftuită, chiar înecată cu bani, dar care are în spate o istorie sărăcăcioasă. Pînă la explozia de dată recentă, ultimul titlu fuisese cu aproape o jumătate de veac în urmă. Prim palmares, n-ajunge nici la glezna lui Real, Milan, Liverpool, Manchester, Inter. Poate că n-atinge nici măcar nivelul lui Saint Etienne, formaţie căreia CFR-ul lui Dorinel i-a dat culcaturi în Intertoto.

În fine, angajaţii cu crampoane ai lui Paszkany. Şi ei, la fel de români pe cît de englezi sînt ai lui Abramovici, poate chiar mai puţin. După victoria de la Roma nu se mai tem de nimeni. Spre deosebire de cei din Giuleşti, ei sînt chiar străinii bine aleşi, iar unii dintre ei se simt deja de-ai noştri. De pildă Tony, care spunea la GSP-tv că n-are nici un idol la Chelsea, pentru că jucătorul său preferat e chiar el însuşi. Cînd îl auzi aşa detaşat, parcă-ţi vine să-l pupi pe chelie, apoi să-l arăţi unor colegi de-ai săi români, care înainte de meciurile importante îneacă ecranele cu banalităţi, spunîndu-ţi că va fi un meci greu şi că-şi doresc cele trei puncte. Hai Sii-Eff-Aarr! Come on!