Vb. mîine despre ieri

Mircea M. Ionescu scrie piese de teatru pe care le vedem jucate zilnic lîngă noi

Totul se petrece într-o biserică de lîngă Bucureşti. O soţie de selecţioner ipotetic şi mamă de fotbalist care joacă pentru altă ţară, vrea să medieze, […]

Mircea M. Ionescu scrie piese de teatru pe care le vedem jucate zilnic lîngă noi

Totul se petrece într-o biserică de lîngă Bucureşti. O soţie de selecţioner ipotetic şi mamă de fotbalist care joacă pentru altă ţară, vrea să medieze, în faţa unui preot şi a unui călugăr, victoria echipei fiului în meciul de a doua zi cu România antrenată de tată. Argumentele ei pentru blat se dovedesc insuficiente, soţul aducîndu-şi aminte diferite evenimente din fotbal în care s-au comis nedreptăţi. 

De fapt, acestea sînt scenele cele mai interesante ale piesei „Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marţieni şi nou-născuţi”. În scenă apar activişti de partid, arbitri care furau pentru Scorniceşti şi Victoria, ziarişti care se străduiau să apere adevărul în faţa politrucilor. Dar şi membri familiei Ceauşescu, implicaţi în poveşti cum ar fi suspendarea lui Cristian Ţopescu de la Televiziune. Sau personaje binecunoscute ale zilelor noastre, mai ales patroni de cluburi. Piesa face parte dintr-o trilogie dramatică intitulată „Premiul Nobel pentru fotbal”, împreună cu alte două titluri, „Goooooool” şi „Eu voi primi premiul Nobel”.

La ce sînt bune asemenea scrieri în 2008, cînd mulţi dintre noi citim doar ziarele, şi din acelea pe net? Sînt! Pentru că reconsideră cartea despre fotbal într-o perioadă în care biografiile de personaj au început să plictisească, iar eseurile trec drept prea complicate pentru nişte oameni care nu mai au timp să scrie cuvinte întregi în SMS-uri, abreviind milenarist şi cuprinzător. „Vb. mîine pe mess!”. Şi mai sînt bune pentru că aduc în faţă întîmplări pe care mulţi le cred doar poveşti. Cînd vezi cum se loveşte cu lanţul în Ghencea sau cu centura de la pantaloni la Nijmegen, îţi vine greu să crezi că Ozon era un tip educat, că Balaci persifla activiştii sau că un ziarist de talia lui Radu Urziceanu se lupta ca în cronici faptele să apară aşa cum le-a văzut el pe teren, nu cum dorea partidul.

Ajungînd la ultima pagină găseşti poza lui MMI. Parcă-l aştepţi  să-ţi spună „Bun găsit, dragi prieteni ai fotbalului”. Dintr-o dată te simţi în anii ’80, mai tînăr cu un sfert de veac, cu degetele mult mai obişnuite să răsfoiască pagini de carte decît să dea SMS-uri cu „vb.”

* Mircea M. Ionescu, „Pemiul Nobel pentru fotbal”. Editura Play, Bucureşti, 2008.