Singura cale

Cînd nu prea produci, trebuie să te descurci importînd. Asta dacă vrei să exişti

Nu polemizez cu Traian Ungureanu, ci discut ideea lipsei bucuriei la o victorie obţinută cu braţe de muncă străine. Personal, m-am bucurat atunci cînd Culio a […]

Cînd nu prea produci, trebuie să te descurci importînd. Asta dacă vrei să exişti

Nu polemizez cu Traian Ungureanu, ci discut ideea lipsei bucuriei la o victorie obţinută cu braţe de muncă străine. Personal, m-am bucurat atunci cînd Culio a înscris, de două ori, pe Olimpico. Şi cînd Peralta i-a luat pe „patricieni” la răsucit. Şi cînd Mureşan respingea de parcă toată viaţa jucase împotriva Romei. Dar mai ales cînd acelaşi Culio, marcatorul, a dedicat victoria României.

Există patrii natale şi patrii de adopţie. Locul tău e acolo unde te simţi bine, iar Culio, Tony şi ceilalţi venetici se simt bine la Cluj. Ne enervează un pic atunci cînd, chiar dacă bine intenţionaţi, ne învaţă un patriotism care nouă, de cele mai multe ori, ne scapă. Cum adică, într-o seară toată România să fie cu CFR, iar în seara următoare, aceeaşi Românie, nu alta, s-o susţină pe Steaua?

Culio, Tony, Dani, Kone şi ceilalţi sînt uvrieri corecţi, care-şi pun basca pe cap şi încep să tragă la şaibă. Ne bucurăm de fieroteniile lor, de golurile lor, după cum şi spaniolii descendenţi direct din neamurile vechi, de hidalgos pămînteni, savurează căpşunile culese de populaţia care a abandonat în paragină satele României.

În Spania, în afara românilor, nu mai are cine să culeagă căpşuni. După cum în România, în afara străinilor, nu mai are cine să joace fotbal. Cauzele sînt diferite, la ei bunăstarea băştinaşilor, la noi, sărăcia lor, însă efectul e acelaşi. Pe masa spaniolului,căpşuna savuroasă, iar în inima românului, victoria CFR-ului, aşa cosmopolit cum e el.

Paszkany şi Mureşan au înţeles că niciodată nu vor înjgheba o echipă de asemenea nivel doar din români, pentru că aceştia nu mai există. La Turda, unde muncea Fabian, la U Cluj, unde era Andrei Sepci sau în alte locuri asemănătoare nu se mai nasc şi nu se mai şlefuiesc fotbalişti. Atunci n-ai altă cale decît să-i aduci, şi dacă-i nimereşti exact pe cei care trebuie, ai un sentiment similar cu acela pe care l-au trăit românii marţi seara, cînd şi l-au imaginat pe neneaoşul Trombetta pe post de Badea Cîrţan suit în vîrful Columnei Traiane.

Nu e clar dacă în fotbal preaplinul sufletesc îl aduce neapărat împlinirea naţională. Mai degrabă bucuria vine de la ideea de victorie, ale cărei frontiere stricte s-au estompat demult. La fel procedează nu numai CFR-ul şi Şahtiorul lui nea Mircea, ci şi Arsenal, Liverpool, ba chiar şi Manchester United, care aplaudă nu numai de la icnetul roşcat al lui Rooney, ci şi gleznele latino ale lui Cristiano Ronaldo şi Tevez. Să nu uităm că trăim într-o lume în care pînă şi cecenul Kadîrov, domnul acela de la Terek Groznîi, care umblă cu Katiuşa în portofel şi cu grenada la carîmb, a acceptat melanjul etnic. Îşi pune cuşma brumărie pe ceafă şi apoi semnează ştatele, în ruble, pentru Mărgăritescu, Petre şi Pancu, între timp murmurînd neîncetat că-şi iubeşte ţara!