Depăşitul şi aţa din fund

Antrenorii echipelor naţionale române n-au vocaţie de învingători

Nu e clar dacă s-a mutat Zurichul la Beijing sau Beijingul la Zurich. Fetele handbalului au arătat cam ca băieţii fotbalului. Închise în propria carapace, banale, temătoare, fără forţa de a crede […]

Antrenorii echipelor naţionale române n-au vocaţie de învingători

Nu e clar dacă s-a mutat Zurichul la Beijing sau Beijingul la Zurich. Fetele handbalului au arătat cam ca băieţii fotbalului. Închise în propria carapace, banale, temătoare, fără forţa de a crede în propriile lor persoane. Uşor învechite, incapabile să deprindă stilul mileniului, arătînd un joc la care Gaţu probabil că privea cu nostalgie, pentru că-i amintea de tinereţe. Adică se practica pe la una mie nouă sute şaptezeci şi ceva.

Batem de rupem Kazahstanul, China şi alte ciudăţenii, ne autointitulăm mare echipă, ne plîngem că ne fură cu Norvegia, ne bate Ungaria, pierdem şi cu Franţa şi terminăm pe locul NUMAICONTEAZĂCÎT. Unde e medalia promisă? Se vorbea de aur mai mult decît în bazarul din Stambul, unde gramul e ieftin.

Cîrma handbalului are ceva dintr-a fotbalului. Mutu intră în conflict cu un tip ursuz, extrem de proprietar pe puţinele sale idei şi mai ales temător ca nu cumva să pierdem la scoruri mari. Fetele de la semicerc îl numesc pe Ghiţă Tadici, la adăpostul anonimatului, mitocan. Le face meduze, analfabete, handicapate, nesimţite. Şi le înjură ireproductibil. Le întreabă dacă vor să-şi maseze celulita şi aţa din fund.

Ce să zică şi fetele? N-au fost pe nicăieri la Beijing, n-au ieşit în lume. Nici băieţii fotbalului, în Elveţia, n-au părăsit hotelul decît pentru a merge la meci şi la antrenament. Aşa sînt românii, le place să stea între patru pereţi şi să acumuleze energia necesară victoriei. Încuiată cu şapte chei, aceasta se topeşte, devine lichidă şi se transformă în zeama înfrîngerii. În plus, fetele n-au avut timp nici să se epileze. Noroc că băieţii careurilor de 16 metri nu-şi dau cu ceară inghinal, pentru că din cantonamentul de la Sanktispark putea să răsufle şi acest neajuns cosmetic.

Am ieşit pe locul NUMAICONTEAZĂCÎT pentru că antrenorul e mitocan şi vorbeşte fără perdea despre aţa din fundul pivoţilor şi extremelor? Poate că da, dar nu ăsta e primul neajuns al lui Tadci. Cînd un bărbat sărit de cincizeci antrenează fete de douăzeci-treizeci, iar bărbatul mai e şi român, asemenea comentarii se mai pot auzi. Problema nu vine de la mitocănie, ci de la arhaismul cronic de care a suferit echipa română. Fără îndoială, în frunte cu antrenorul ei. Modernismul încă nu s-a instalat pe plaiurile noastre, noi încă jucăm handbalul Magdei Mikloş, al Rozaliei Soos, în cel mai bun caz al Mariei Verigeanu. Şi mai avem şi un har al contemplaţiei care ne individualizează. Privim impasibili şi impasibile cum adversarii renasc lîngă noi, respiră luîndu-ne nouă aerul şi ne transformă în statui. Tari, solide, imobile, nu ca meduzele de care vorbea „mitocanul”.  Care nu e neapărat mitocan, ci e depăşit, mereu depăşit. Ca o Dacie cu GPL pe autostradă!