Cum de nu se plictiseşte Puşa?

Chiar şi cu maşina, în 42 de kilometri ai timp să-ţi revezi toată viaţa

Usain Bolt n-are vreme să se plictisească. La el totul ţine 9 secunde şi ceva. Oare cît ar fi durat dacă jamaicanul nu s-ar fi relaxat […]

Chiar şi cu maşina, în 42 de kilometri ai timp să-ţi revezi toată viaţa

Usain Bolt n-are vreme să se plictisească. La el totul ţine 9 secunde şi ceva. Oare cît ar fi durat dacă jamaicanul nu s-ar fi relaxat pe ultimii metri ai cursei, ca fotbaliştii, după ce dau gol? Am fi avut un record mondial pe care nu l-ar fi doborît decît alteţii anului 2050 sau, cine ştie, probele A şi B din eprubetele laboratoarelor. Ce poţi să faci în 9 secunde? Te ridici din fotoliu (cu greu, vîrsta!) şi ajungi pînă la uşa sufrageriei. Sau deschizi un fişier şi aştepţi să dispară palma şi să se ivească săgeata care-ţi dă voie…

Constantina, pentru prieteni Puşa (iar prietenii ei trebuie să fim noi toţi, e obligatoriu!), aleargă de peste 420 de ori mai mult decît Usain. Mai bea apă, mai caută răcoarea, dar fuge mereu. Aproape două ore şi jumătate. Ajungi cu avionul de la Bucureşti la Paris. Sau vezi un film, cu pauze publicitare cu tot. Sau faci drumul de la birou pînă acasă, treci pe la duş, mănînci şi ai vreme să-ţi pupi şi copiii pe creştet, să-i întrebi ce mai e pe Minimax, eventual şi nevasta, şi să vorbeşti detaliat cu ea despre facturi. În timpul ăsta, Constantina, pentru prieteni Puşa, fuge, fuge mereu.

Aţi socotit vreodată cam ce înseamnă 42 de kilometri (nu mai adăugăm ultimii 195 de metri ai maratonului, pentru că aceia se aleargă pe stadion, în aplauze şi sînt cei mai plăcuţi). Să zicem că e vineri, cinci după-amiaza şi pleci din centrul Bucureştiului, spre munte. Startul e la Sfîntu Gheorghe, un fel de Tiananmen al distanţelor noastre. Nici nu se aude pistolul că ai şi transpirat. A trecut o jumătate de oră şi eşti abia la Romană, înghesuit între două autobuze, iar cămaşa deja fleaşcă, independent de aerul condiţionat. În vremea asta, Puşa ar fi ajuns cam dincolo de Băneasa, unde e deja răcoare.

După Casa Scînteii începi să-ţi revezi viaţa. Pînă treci de fîntîna Mioriţa ai terminat copilăria şi adolescenţa. Cele mai frumoase amintiri durează cel mai mult. Prima iubire e pe undeva pe sub Podul Constanţa, iar la grădina zoologică eşti deja student. Dacă nu s-ar rări maşinile, la Otopeni ai putea ieşi la pensie. A trecut mai bine de un ceas şi eşti abia la Săftica. Dincolo de jumătate. Mai obosit ca Puşa, mai ud ca Lidia Şimon, mai descentrat decît chinezoaicele, care, dacă s-a putea, ar vrea să ia medalie şi la proba de curăţat cartofi. Noroc că e neolimpică.

Finişul e pe undeva dincolo de Potigrafu, către Pucheni. Poate pe podul plin de gropi de pe rîul Prahova. Şapte radare Big Brother, aproape două ore, un cap mare, un trup murat şi un milion de nervi. 42 de kilometri în care Puşa aleargă, iar oamenii banali se enervează şi transpiră. Acum e clar de ce nu vom putea niciodată să fim ca ea.