Nici Boro, dar nici Kiev

Teoria celui mai periculos scor, 2-0, e printre cele mai vechi din fotbal

De cînd Galata a redus din handicap şi a continuat să se năpustească spre Zapata, ne-am gîndit numai şi numai la Middlesbrough. Întîi, substantivul propriu a fost […]

Teoria celui mai periculos scor, 2-0, e printre cele mai vechi din fotbal

De cînd Galata a redus din handicap şi a continuat să se năpustească spre Zapata, ne-am gîndit numai şi numai la Middlesbrough. Întîi, substantivul propriu a fost pronunţat în comentariul tv. Pînă să-l auzim pe Goian dezvoltînd, după meci, aceeaşi temă, ne-am imaginat fiecare dintre noi, deşi n-am trăit acele veacuri, cam cum era cînd veneau turcii. Cîtă frunză, cîtă iarbă! Atunci, pe Riverside, ne încăleca forţa unei echipe scrîşnite, hotărîte, copleşitoare. Acum, adversarul era ceva mai rafinat, poate nu atît de insistent, dar hotărît să nu ne lase. Atunci, cum se ştie, s-a ales praful. Vedeam, minut după minut, cum finala e tot mai departe. Lipsiţi de reacţie, steliştii împreunaseră mîinile pe piept, se întinseseră pe catafalc şi aşteptau. Să ce?

Pe Ali Sami Yen au călcat 8 dintre oamenii Stelei de la Middlesbrough. Oare poţi trăi de două ori în viaţă aceleaşi nenorociri? Spuneţi drept, nu vă daţi după cireş! Nu cumva v-a fost teamă că, din neant, Skibbe îl va băga în teren pe Maccarone, care ne va înfige pumnalul? Privim latura luminoasă şi depistăm luciditatea. Steaua s-a adunat şi a reuşit să împiedice viitura. A pus stăvilare. Lăcătuş a gîndit, iar cînd Ovidiu Petre a dat rateuri, l-a băgat pe Gionea fundaş şi l-a urcat pe Rădoi la mijloc. Probabil că acolo, în acel minut 60, echipa a început să învie! I-am luat mai de sus, cum se spune în pauzele cursurilor tehnico-tactice, atunci cînd antrenorii, plictisiţi de prelegeri, ies la o ţigară, să mai vorbească şi pe limba lor. Cu Rădoi în spate, mijlocul stătea în şubrezenia fizică a lui Ovidiu şi în uşoara derută a lui Lovin. Cu Mirel mijlocaş (gravă, dar utilă încălcare a preţioaselor indicaţii din lojă!), Steaua a început să se lege, iar după ce-a scăpat şi de Toja, a reapărut din nou pe lîngă comica poartă a turcilor.

Două vorbe şi despre Toja. Nimeni nu spune că n-ar fi bun. Poate că este, poate că va deveni piesă importantă la Steaua. Dar nu acum, ci mai tîrziu. Pe Bosfor s-a văzut că aparţine altui film. Uneori era ca un luptător din Troia rătăcit într-o peliculă cu navete spaţiale.
Ne ştergem fruntea de transpiraţie, ca unii care au ieşit la mal după ce prin apă îi fugăreau crocodilii. Toată lumea vorbea, şi încă mai vorbeşte, despre Middlesbrough, dar aproape nimeni n-a amintit de Kiev. După cum începuse treaba, de ce să nu fi fost încă o victorie istorică în deplasare? Ce-i drept, nu mai era Dică, dar a apărut Dayro, care începe să înţeleagă cam cum devine cazul cu noul post. Chiar aşa, vom auzi în această toamnă europeană a Stelei vreun „Du-te, Dayro, du-te!” capabil să facă iarăşi istorie?