Cifre în loc de scuze

Noi spunem că am jucat bine, datele statistice zic că am jucat prost

Am făcut un European onorabil, am jucat bine în primele două meciuri, iar în al treilea, lipsiţi de experienţă fiind, ne-am blocat. Am obţinut două remize prestigioase […]

Noi spunem că am jucat bine, datele statistice zic că am jucat prost

Am făcut un European onorabil, am jucat bine în primele două meciuri, iar în al treilea, lipsiţi de experienţă fiind, ne-am blocat. Am obţinut două remize prestigioase în faţa finalistelor ultimei Cupe Mondiale, aşa că n-avem de ce să ne plîngem, nu putem învinui pe nimeni, mergem tot înainte, ca pionierii.

Acesta e pachetul facil de justificări, contrazise dureros de cifre. Teoria remizelor e cea mai periculoasă. De aproape 15 ani, de cînd victoria se răsplăteşte cu trei puncte în loc de două, egalul nu mai e o jumătate de victorie, ci doar o treime. Preţul său e mult mai aproape de preţul înfrîngerii. Remiza nu mai are valoarea îngheţată din şah, ci e o consolare ieftină, care contrazice principiile elementare ale fotbalului, anume atacul şi golul.

Aşadar, să scoatem remizele din vitrină şi să le ascundem în cufărul din pod. Ce rămîne? Nişte cifre îngrozitoare, care ne plasează în coada ierarhiilor la aproape toate capitolele.

Tragem şi puţin, şi prost
Priviţi rubrica şuturilor. Dăm la poartă cel mai puţin dintre toate echipele de la Euro. Cam jumătate cît spaniolii (cifrele ibericilor nu includ finala cu Germania). Şi, cînd şutăm, o facem cît se poate de imprecis. 8,8 din 20,8 şuturi pe meci ale spaniolilor merg pe poartă, adică peste 40 la sută. La noi, doar 2,33 din 11 îşi ating ţinta, adică sub un sfert. Restul, în plopi, aşa, ca să fie. Plus că în toată competiţia am tras doar de 7 ori pe porţile adverse şi, reţineţi, niciodată în meciul de debut, cel cu Franţa.

A murit şi temporizarea
Pe vremuri, românii ţineau mingea mai mult decît adversarii. Chiar dacă stilul nostru istoric includea temporizarea, adică acea morişcă de pase în terenul propriu, fără ca poarta adversă să fie ameninţată, măcar ne enervam inamicii prin acel ţaca-ţaca demn să scoată pe oricine din minţi. Acum, cu o medie de doar 44 la sută, devansăm, ce-i drept, Cehia (43%) sau Suedia (42,7%), dar ne plasăm sub toate celelalte 13 competitoare, inclusiv sub Elveţia şi Austria, pe care întotdeauna le postulăm drept mult mai slabe decît noi. Nu ţinem mingea pentru că n-are cine s-o ţină. Nivelul tehnic modest nu ne permite mai mult decît 2-3 pase consecutive, iar cîţiva dintre jucătorii noştri, rudimentari ştampilaţi, abia aşteaptă să scape de obiectul muncii, ca nu cumva să greşească.

Zambrotta, noul Kastrati
Ştim deja că am marcat doar un gol în 270 de minute, adică foarte puţin. Dar şi acel gol a venit dintr-o mare eroare a adversarilor, nu din cine ştie ce acţiuni înjghebate de noi. Zambrotta, cu toată experienţa lui, a preluat rolul albanezului Kastrati şi ne-a prilejuit singura clipă (extrem de scurtă!) de bucurie de la Euro 2008. Doar românii şi austriecii – care au primit de la arbitru un penalty ridicol în finalul partidei cu Polonia – au încheiat competiţia fără să bifeze în dreptul lor nici o pasă decisivă.

De vorbit putem vorbi, n-avem decît să ne amăgim că am jucat bine, că n-am avut noroc. Dacă aşa ne simţim noi bine, putem să ne şi autoproclamăm campioni europeni. Dar aceste cifre trebuie să ne facă să băgăm capul în pămînt ori de cîte ori am avea chef să-l ridicăm. Am fost slabi şi gata!

Şuturi la poartă/meci
1. Spania 20,8
2. Olanda 19,5
15-16. Suedia-România 11

Şuturi pe poartă/ meci
1. Spania 8,8
2. Olanda 7,75
16. România 2,33

Pase decisive/meci
1. Olanda 2,5
2. Spania 2
15-16. Austria şi România 0

Posesia balonului/ meci
1. Spania 54%
2. Turcia 52,8%
14. România 44%