Acel galben, acel cor!
În săptămînile elveţiene, suporterii au fost peste valoarea echipei
Echipa s-a baricadat, întîi la Sanktispark, apoi la Konolfingen, în castelul din anul tăierii capului lui Mihai Viteazul. Suporterii au căutat-o mereu. „Sînt venit din Canada, bagă-mi şi mie te rog […]
În săptămînile elveţiene, suporterii au fost peste valoarea echipei
Echipa s-a baricadat, întîi la Sanktispark, apoi la Konolfingen, în castelul din anul tăierii capului lui Mihai Viteazul. Suporterii au căutat-o mereu. „Sînt venit din Canada, bagă-mi şi mie te rog tricoul ăsta în cantonament şi roagă-i pe băieţi să-l semneze. Da’ pe toţi!”. Era mesajul pe care îl primeau de la suporterii care împînziseră zona, masorii, federalii şi orice persoană care trecea de gardul fortăreţelor.
Suporterii erau peste tot, echipa nicăieri. Doar acolo, înăuntru, dincolo de gard. Dacă jucătorilor români le mai era smulsă cîte o declaraţie şi strecurată pe la marile agenţii de presă, selecţionerul român tăcea mereu. La conferinţele de presă era monosilabic, în rest era absent. Singurul antrenor de la Turneul Final care la meciuri a stat îmbrăcat în trening devenea pentru jurnaliştii străini misterios, chiar mistic. Un fel de vampir al Carpaţilor, căruia degeaba-i arăţi usturoiul, că e vampir şi ziua.
Echipa a fost seacă în faţa Franţei, bună cu Italia şi foarte slabă cu Olanda, tocmai atunci cînd trebuia să strîngă din dinţi. Ieşirile de pe bancă ale selecţionerului erau doar reproşuri, cu mîinile larg desfăcute, agitate prin aer. Suporterii n-au lăsat-o nici atunci, iar corul galben al peluzei de sud de pe Stade de Suisse a intonat, în repriza a doua, la 0-1, cel mai emoţionant imn auzit vreodată pe stadion. Un „Deşteaptă-te, române!” spontan, maiestuos, mobilizator, adresat unei echipe de la care se mai spera că ar putea fi deşteptată de cîntec. Povesteau unii dintre ei: „Mingea era în careu la noi, olandezii ne cocoşau de ocazii, cînd dintr-un colţ a început să se cînte. Notele s-au propagat rapid, veneau ca un val şi i-au cuprins pe toţi românii. În cîteva clipe, mii de oameni, cîntam şi plîngeam”.
A durat cam un minut. Drept răsplată, echipa României s-a afundat şi mai mult în terenul ei şi în cîteva minute a luat şi golul al doilea. Mesajul deşteptării a eşuat, n-a fost înţeles. Echipa a fost eliminată. Corul galben va părăsi şi el astăzi Elveţia, într-o procesiune pe autostrăzile impecabile. Corul şi-a făcut datoria. El e, de fapt, România. Înseamnă mai mult decît 11 jucători care atîta pot şi decît un selecţioner care, la Euro 2008, de fapt şi-a făcut două puncte pentru propriul său palmares şi apoi a vrut doar să nu se facă de rîs cu Olanda.